Când vârsta ne ajunge din urmă, simțim că lucrurile sunt, cumva, într-o teribilă neregulă. Că anii noștri, fie ei și binișor postadolescentini, nu rimează deloc cu tot ceea ce se desfășoară în jur, iar chipul nostru din oglindă este răutăcios și mincinos, dornic doar să ne supere, nu să reflecte vreun adevăr credibil. Desigur, există multe schimbări față de perioada primei tinereți, dar nimic în stare să ne convingă de existența vreunei probleme legate de vârstă. Asta până se întâmplă ceva, mărunt, banal, care ne pune pe gânduri.
Zilele acestea, am aflat că, la o echipă de fotbal oarecare, un jucător făcea treabă bună. Sau rea, chiar nu mai rețin – fără nicio legătură cu vârsta, am avut dintotdeauna o memorie specială, versiunea de buzunar. Numele jucătorului îmi suna teribil de cunoscut, însă figura lui, aflată într-o ușoară ceață (dau vina pe televizor), îmi era străină, iar evoluția lui părea, cumva, stranie, ceea ce m-a determinat să caut numele și datele sportivului în cauză. Mai nou, un astfel de exercițiu presupune ceva mai mult efort decât ar fi cazul, deoarece literele din browser (navigatorul de internet) devin tot mai mici. Am dat vina pe dezvoltatorii software, care, la fel ca fabricanții tuturor produselor ambalate în pungi inscripționate cu litere înfiorător de mici, participă la conspirația menită să mă trimită la doctorul oftalmolog. Și am utilizat, ca să le fac în ciudă, un mic secret al sistemului de operare Windows: tasta Win (cea cu emblema binecunoscută Microsoft), apoi tasta +. Combinația Win+ mărește surprinzător de mult o porțiune a ecranului, cu posibilitatea aplicării câtorva reglaje, astfel încât orice literă, cât de măruntă, devine perfect lizibilă. După descifrarea textului sau observarea altor elemente ascunse, combinația de taste Win-Esc readuce totul la normalul subversiv-mărunt și cotidian.
Am descoperit că sportivul era, de fapt, fiul celui pe care îl știam, dintr-o tinerețe, pare-se, destul de îndepărtată, iar vârsta jucătorului părea cam prea apropiată de vârsta propriului meu copil. Dar asta deja nu mai conta așa de mult. Doare puțin să îți simți vârsta, un pic prea devreme – deși nu este chiar așa –, să înțelegi că ai îmbătrânit, cuminte și devreme, față de ceea ce percepe sinele tău, ancorat, comod, într-o perpetuă tinerețe. Destul ustură firele albe apărute peste tot în jurul unei nemeritate calviții, cu atât mai mult imaginea unui fotbalist abia ajuns la jumătatea anilor tăi, sau chiar mai puțin…
Nu are rost să mă întreb unde se duce vremea, atât de rapid, sau unde pleacă anii care dispar, nici când a trecut timpul și, mai ales, de ce. Căci noi suntem tot tineri, așa cum ne simțim, iar ceea ce e în jurul nostru nu s-a deplasat prea mult în vreo direcție sau alta, mai încolo sau mai încoace de linie… Refuz să cred că suntem bătrâni, deja, aflați în preajma unei jumătăți de veac, dar sunt nevoit să mă recunosc prea puțin tânăr în prezența generațiilor noi, care vin din urmă cu semnalizarea corespunzătoare unei depășiri perfect regulamentare. Desigur, fac parte din generația beneficiară, cu gratitudine, a aplicațiilor pentru telefon numite Magnifier (lupă) și a combinației de taste Win+, ceea ce mă determină, adesea, să îmi dedic timpul unor activități mult diferite – și trudite – de cele ale tinerilor de astăzi. Mă surprind tot mai des rostind fatidicele cuvinte „pe vremea mea…” și privind ușor morocănos manifestări al căror rost chiar nu îl pricep, deoarece „înainte nu era așa”. Dar înțeleg că acesta este mersul vieții, astfel încât învăț să accept liniștit schimbările care tot survin.
Lăsând, însă, tonul glumeț la o parte, există, totuși, ceva ce nu pot să înțeleg ori să accept: faptul că, în paralel cu deciziile stranii legate de tineri (materializate, spre exemplu, prin bulversante legi ale educației), sunt adoptate, parcă pe genunchi, hotărâri care îi privesc pe cei ajunși la o anumită vârstă. Îi vedem cu toții la cozi, așteptând, smeriți, să beneficieze de serviciile medicale – pentru care au plătit întreaga viață –, să își cumpere medicamente, compensate sau gratuite – așa cum ar avea dreptul. Și, poate, abia atunci când ne gândim ce am face în situația lor, înțelegem cât le este de greu.
Se vorbește, în această perioadă, despre o inițiativă legislativă privitoare la pensii. M-am bucurat, inițial, gândindu-mă că se va face dreptate, că va crește venitul bunicilor și părinților noștri. Apoi, făcând calcule simple, după modelul pus la dispoziție de un site dedicat știrilor, am înțeles că problema nu este doar că pensiile în cauză nu vor crește, ci și că noi, contribuabilii nepensionabili de astăzi, vom avea de înfruntat o situație foarte complicată. La ce pensie măruntă mi-ar reveni, conform calculului respectiv, va trebui să îmi cumpăr o pălărie rezistentă și să caut un colț de stradă neocupat… Deoarece veniturile mele lunare nu vor fi prea ușor vizibile, nici măcar dacă voi apela, cumva, la secretul Win+.
Se înnorează peste vremurile noastre și nu se știe cât de curând se va face prea târziu. Îmbătrânim cu toții, zi după zi, și uităm să păstrăm în suflete frumusețea zilelor care au trecut, îngemănând-o cu farmecul zilelor care vor veni. Avem nevoie de stabilitate, înțelegere și înțelepciune, atât acum, cât și atunci când ne vom retrage din activitate. Iar acest lucru trebuie să se încadreze la rubrica firesc, nu la concesii. Așa privesc eu totul, cu înțelepciunea dobândită măcar atunci când am înțeles că vârsta mă ajunge din urmă, iar deciziile luate astăzi vor putea constitui începutul dezastrului de mâine.
pr. Alexandru Pripon / UZPR