S-au împlinit, pe 17 martie a.c., 139 de ani de la nașterea, la Curtea de Argeș, a lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău (d. 23 noiembrie 1923, București), scriitor cunoscut sub pseudonimul literar Urmuz, ales de însuși Tudor Arghezi, în 1922, cu prilejul publicării, în gazeta Cuget românesc, a primelor două povestiri din ciclul Pagini bizare, unul din numeroasele nume și porecle purtate de autor în scurta și dramatica sa viață.
Cu acest prilej, un grup de admiratori argeșeni, în frunte cu academicianul Gheorghe Păun, la ora actuală unul dintre cei mai fervenți urmuzologi de la noi (termenul, încă neacceptat academic, este pe cale de a devină o direcție în critica literară de avangardă), dar și mulți bucureșteni, scriitori și artiști plastici, inclusiv membri ai U.Z.P.R., colaboratori ai Revistei Curtea de la Argeș au participat, la Cimitirul Bellu, din capitală, unde se află mormântul scriitorului, dar și coloana funerară a numeroasei sale familii, la o întâlnire/comemorare, mai degrabă un preambul la Expoziția aniversară comemorativă în pregătirea Centenarului Urmuz, găzduită, pe 18 martie, de Centrul de Cultură și Artă „Gheorghe Topârceanu”, din Curtea de Argeș, și o „repetiție” pentru Centenarul Urmuz, ce va avea loc în 2023.
Deși cvasi-ignorată de obștea oficială a scriitorilor, manifestarea, în sine, a avut semnificația ei. După mai bine de șapte decenii de anonimat (ultimele relatări despre amplasamentul și starea mormântului datează de la sfârșitul anilor ’40, când publicistul Constantin Beldie vizita cimitirul și consemna în cartea sa Caleidoscopul unei jumătăți de veac 1900-1950, starea de fapt, de la fața locului: „Am nimerit întâmplător la mormântul lui Urmuz și al familiei lui, cu fotografii de porțelan și un lung epitaf în versuri libere pe mormântul lui Constantin, fratele mai mic al scriitorului, bulibașa, cum îi spuneam noi pentru pretenţiile lui de a fi șef al boemei noastre zăpăcite de odinioară” – reeditare, București, Ed. Albatros, 2000, p. 64 și urm). Mormântul lui Urmuz, cu tot cu coloana în stil neoclasic, împodobită cu un înger de marmură, a „ieșit la iveală” recent, în toată splendoarea lui, prin grija academicianului Gheorghe Păun.
Este încă unul din numeroasele gesturi de reverență, făcute de directorul revistei Curtea de la Argeș în memoria „celui mai important scriitor născut la 
Curtea de Argeș”, cu siguranță un mare scriitor al neamului, judecând după amploarea (încă nevalorificată integral), dar și după profunzimea operei sale literare. În realitate, mormântul de la Bellu s-a aflat până nu demult (decembrie 2021), într-o stare de degradare extremă, nu departe de starea consemnată și de C. Beldie în cartea sa: „Cavouri mucede, cruci gârbovite de bătrânețe, salcii plângătoare” (p.64), având toate șansele să rămână în vecie în anonimat (fiind proprietatea statului, locul de veci a fost ignorat, voit sau nu, zeci de ani, fără ca măcar forul legal chemat să îngrijească mormântul, în speță Uniunea Scriitorilor, să se intereseze de soarta lui – n.n.), dacă n-ar fi fost insistențele academicianului Gheorghe Păun de a-l identifica prin hățișul de vegetație sălbatică, crescută în devălmășie pe toată zona, cândva de elită, a Cimitirului Bellu. Astfel, într-o zi umedă de decembrie (2021), la solicitarea Domniei sale, am „găsit”, mai mult pe pipăite, mai întâi coloana cu fotografiile mortuare desprinse și aproape șterse de vreme, apoi îngerul căzut și acoperit de frunze și crengi uscate, pentru ca, mai apoi să dibui, ca printr-un miracol, placa cu portretul lui Urmuz, acoperită de licheni și aproape ilizibilă și, în fine „tabla” cu poemul-epitaf al lui Constantin Ionescu-Buzău (1885-1914), fratele poetului, mort de timpuriu, ce începe cu îndemnul: Nu plângeți… nu fiți ipocriți!, încheindu-se cu o „chemare”: Călătorule / de cobori în cetatea celor vii / spune-le / că-i dulce sărutarea morții / și primitor / și cald pământul / mama și mormântul / al nostru, al tuturor. Mai jos, era și numele celui despre care C. Beldie scria în cartea sa, că își asumase, ca stil de viață, îmbrăcămintea și recuzita din cartea Scenes de la vie de boheme, de Henri Muger (devenită, mai apoi, model de inspirație pentru opera La Boheme/Boema, de Giacomo Puccini. „Boema, spunea Muger, este o etapă a vieții artistice, o prefață a Academiei, sau a Morgii/Hotel Dieu” – n.n.), respectiv borsalina cu boruri largi, mac-ferlanul negru și nelipsita garoafă roșie de la butonieră, floare pe care o purta și Urmuz însuși, în diverse ocazii, în special când mergea la Operă, și pe care obișnuia s-o pudreze cu scorțișoară.
În amintirea acestui obicei, participanții la comemorare au presărat pe mormânt garoafe roșii și au admirat tabloul pictorului Romulus Harda, realizat anume pentru acest eveniment și inspirat după fotografia tombală a lui Urmuz. În viitor, tabloul și statuia, în lucru, a scriitorului, realizare a sculptorului Radu Adrian, vor intra în patrimoniul orașului Curtea de Argeș.
Despre coloana de marmură, împodobită cu ghirlande de trandafiri, și având în capăt un înger, în stilul epocii (astfel de morminte funerare sunt frecvente în Cimitirul Bellu, și pot fi admirate chiar în preajma locului de veci al scriitorului, dovadă că familia doctorului Ionescu-Buzău, tatăl său, aveau gusturi rafinate și costisitoare, pe care și le permiteau – n.n.) se poate spune că este o adevărată cronică de familie, având gravate pe ea nu mai puțin de 17 nume, majoritatea cu datele de naștere și deces. Lipsesc, surprinzător, doctorul Dumitru Ionescu-Buzău (1855-1907), ca și Eliza (1863 – ?), mama scriitorului, despre care încă nu se știe unde sunt înmormântați (surse incomplete pledează pentru o Biserică din Curtea de Argeş, situată, „în spatele Poștei”, evident fiind vorba de o Poștă care azi nu mai există) și Constantin, înmormântat separat, în schimb apar surorile: Eliza (d. 1952), deținătoarea Arhivei literare a lui Urmuz, căsătorită Vorvoreanu, cu soțul său, colonelul Nicu Vorvoreanu, apoi Letiția, (d. 1919) cu soțul său, singura al cărui portret s-a mai păstrat, e adevărat, în condiții precare, și Florica, căsătorită Stoicescu (d. 1988). Cu excepția doctorului Christian Paschan (Pașcan/Pașcani ?,1847-1879, fratele mamei lui Urmuz, despre care știm că locuia la Paris, și al cărui nume este gravat în stil decorativ, probabil la un atelier din străinătate, poate chiar din Franța, unde, după stil, pare să fi fost executată și coloana / sau „coloneta”, în limbaj arhitectural – n.n.), celelalte nume și date sunt gravate neglijent, sau chiar lipsesc toate datele, dovadă că familia sărăcise între timp. Cu siguranță, până la Centenarul din 2023, vor fi elucidate multe din „misterele” acestei coloane, ce poate fi admirată, restaurată parțial, la mormântul de la Bellu.
Despre opera literară a lui Urmuz, cel numit de Sașa Pană, primul său editor (postum), „premergătorul” pentru intuiția sa de a anticipa suprarealismul, există azi numeroase opinii și interpretări. Treptat, teza lui Sașa Pană, după care Urmuz a „celebrat mașinismul și a ilustrat mecano-conformismul”, tinde să se estompeze. Urmuz a mimat, într-adevăr „tehnicile” prozei absurde, fiind chiar un precursor la noi al acestui stil, după cum bine a intuit și Tudor Arghezi, „nașul” său literar, fără însă a părăsi definitiv canoanele clasicismului. În fond, comicul pur, de esență bergsoniană, remarcat și de G. Călinescu, (trebuie s-o spunem, unul dintre criticii care a privit cu prudență inovațiile narative urmuziene – n.n.) prezent masiv în opera lui Urmuz, este mai degrabă o continuare a „clasicismului” autohton, construit pe linia: Anton Pann, Alecsandri, Caragiale și, parțial, Eminescu, cel din Scrisori, și mai puțin o construcție literară de inspirație străină. De altfel, opera lui Urmuz, încheiată brusc în 1923, era, la data respectivă ca și constituită, dovadă că Tudor Arghezi plănuia s-o publice, în 1922, in integrum. Doar destinul face ca „metrul cub” de manuscrise, aflate în anii ’30-’40, în posesia Elizei Vorvoreanu, nu au ieșit încă decât parțial la lumină. Istoria literară, și nu doar cea românească, e plină de cazuri de „dispariții bizare” de cărți și manuscrise. Fenomenul e chiar „în stilul” urmuzian, misterios, imprevizibil și straniu.
Citindu-i opera, în cheie „autohtonă”, avem brusc impresia unei demonstrații de „protocronism” cultural, de cea mai bună calitate. Paginile bizare ale lui Urmuz cuprind, laolaltă, fervoarea lingvistică a lui Ion Creangă, absurdul caragialian și pamfletul necruțător al lui Eminescu și Arghezi.
Pe de altă parte, Urmuz și familia sa, ce își dorm somnul de veci sub coloneta de la Bellu, ilustrează, cu totul, europenismul cultural al unei epoci luminoase din istoria noastră. Muzician, filosof, estetician, scriitor și boem, Urmuz rămâne, dincolo de interpretările moderniste, un veritabil clasic al culturii noastre.
Marian NENCESCU