– Maestre Cărmăzan, continuăm un dialog început cu ceva vreme în urmă, atunci când m-ați surprins spectaculos spunându-ne nouă, tuturor, că „în viață, contează seninătatea!”
Nu întâmplător această seninătate în a vedea lucrurile cred că își trage seva și din copilăria fericită pe care ați avut-o în casa părinților, vine de la natura bănățeană – cu dealurile Bocșei, de la inocența și înțelepciunea bătrânilor satului, de la veselia coloristică a păsărilor cântătoare și de la …simbolul Duhului Sfânt, porumbelul – ființa care v-a cucerit iremediabil.
Matematicianul-artist și artistul-matematician pot ajunge la seninătate?
– De ce nu, există în viață momente pe care trebuie să le treci cu greu, dar senin. Dacă alți oameni din breaslă au afirmat că întâmplarea este cel mai important lucru în viață, eu optez pentru seninătate. Vorbind, spre exemplu, despre Sergiu Nicolaescu, el nu a avut niciodată acest tip de seninătate. Era permanent presat de propriu-i destin, de nebunia de a face filme, încrâncenat pe un obiectiv, cu presiunea din mai multe direcții.
Seninătatea este cea care te lasă și te așează în societate, exact acolo unde îți e semnul de destin.
Întrebarea este: Credem în destin? Da, sunt sigur, există pentru fiecare om un destin. Desigur, este foarte greu să te așezi în propriu-ți destin, dar seninătatea este semnul că te-ai așezat, în sfârșit, în destinul propriu.
Poate pare orgolios ce spun, dar mă întreb: Oare ăsta sunt eu? Eu sunt copilul lui Ion Cărmăzan, învățător la Bocșa și al profesoarei Sofia Cărmăzan, din Bocșa – un orășel pierdut undeva. Dacă am întrebat inteligența artificială despre biografia mea, am dat peste alte conexiuni în familia mea, amuzante și total nerealiste.
– Da, noi ne autoclădim pas cu pas și o acțiune poate genera un întreg lanț de alte câteva care să ne definească fiecăruia drumul, destinul...
– Iată un exemplu de traseu în destin. Actualul Ministru al culturii, Andras Demeter. Îl cunosc, am fost împreună în mai multe consilii de coordonare la ICR. El e actor de talent, a jucat în spectacole, e apreciat. Acum trebuie să aprobe o ordonanță care luptă împotriva teatrului. Este prins în această acțiune administrativă. Punându-l ministrul culturii, îi poți împinge evoluția artistică într-o groapă. Sigur, până acum a avut și o carieră în administrația culturală a României, mereu ascendentă, și în televiziune și la radio, care ducea către un vârf, pentru care nu a putut să refuze actuala numire. Eu văd cum aici însă poate să i se anuleze toată munca în jocul cu destinul. Un alt exemplu. În Republica Moldova, Ministrul culturii este Sergiu Prodan, un om care face filme, este coleg cu noi. El a încercat să rămână la nivelul în care l-a adus totdeauna meseria.
Ceea ce nu se înțelege este că suntem toți împreună, în societate. Dacă unul cade, devenim și noi debalansați. Pentru asta ne trebuie un fel de conștiință comună, care azi s-a cam risipit. Uităm că suntem toți într-o horă, suntem legați ca într-un joc.
– Le mai spuneți asta studenților?
– Da. Din punctul meu de vedere, va trebui o schimbare de atitudine, măcar în lumea asta a noastră care oricum are foarte multe fațete.
– Le reamintesc cititorilor că sunteți un iubitor de valori autentice, cu o generozitate și intuiție a fenomenelor care provoacă binele în jur. Astfel, ați generat o îndelungată și prodigioasă carieră artistică și universitară, modelând talente promițătoare. Bunăoară, recent lansatul dumneavoastră film, „Povestiri din Bocșa!”
– Cu filmul acesta am vrut să scot în evidență unele aspecte alarmante pentru momentul în care ne aflăm. Am ajuns într-un punct critic: suntem prizonierii unor lucruri care nu ne aparțin. Este o corelație între ceea ce gândea filozoful Gunther Anders, în 1956, referitor la Germania, în lucrarea „Obsolescența omului” despre cum va evolua lumea și ce se întâmplă acum la noi în societate, manipulări, o decădere, tratarea facilă a lucrurilor, conținutul pe canalele de televiziune și social media, o scară întoarsă a valorilor. Desigur, merită să faci film dacă vrei să dai niște răspunsuri, așa cum am încercat și cu această peliculă. Cum se repercutează ceea ce se întâmplă în societatea globală undeva într-un orășel de la capătul lumii?
– Sub mantia umorului ați strecurat aspecte care, dacă altădată păreau neverosimile, astăzi sunt o normalitate …
– Filmul vrea să răspundă unei întrebări care ne preocupă pe toți astăzi: Ce se întâmplă mai departe, când ajungi într-un loc în care întâmplările sunt blocate în ele? Nu se mai poate întâmpla nimic decât dacă se răstoarnă lumea. Memoria este un fapt. Faptele se degradează în timp, iar lumea nouă s-a degradat. Sau poate nu?!
– Ceea ce propovăduia Anders, jurnalistul și eseistul german a cărui operă i-a inspirat pe cei care azi conduc lumea, pare descurajant. „În general, vom face în așa fel încât să eliminăm partea serioasă a existenței, să luăm în derizoriu tot ceea ce este valoros, să întreținem o apologie constantă a lejerității, astfel încât euforia publicității să devină standardul fericirii umane și modelul libertății.”
– Anumite elemente alarmante din teoria lui transpar și în film. Gunther Anders scria: „Este bine să ne adresăm laturii emoționale sau instinctive a ființei”…„Mințile să fie ocupate cu ceea ce este inutil și ludic”… „Vom pune sexualitatea pe primul loc al intereselor umane, nu există un tranchilizant social mai bun”.
– Ați filmat chiar în locurile natale din orașul Bocșa, folosind numele reale ale localnicilor ce devin personaje savuroase, plecând de la multe întâmplări hilare, țesând un fir al poveștilor care ne pot da de gândit.
– Fiecare loc ascunde o istorie, istoria ascunde o mentalitate. Tragismul unor situații la scară mică, într-un oraș de provincie, reflectă o stare în care lumea a aterizat la nivel global.
Ce putem spune vis a vis de unul precum Costel – personaj de bază în film, care se trezește că are copil cu nevasta ce tocmai a divorțat de el, dar copilul este al unui italian de 70 de ani și care rămâne la el în brațe pentru că ea pleacă cu altul? Cine altul? Tocmai un prieten, care i-o ia de sub ochi. Iar Costel, care se plânge unui cunoscut cum că mai bine copilul ar fi fost să fie fată, primește următoarea replică de consolare: „Lasă, că la 18 ani poate să-și schimbe sexul!”
Ce se mai poate întâmpla într-o astfel de lume?! Suntem la limita în care nu mai putem să gândim nimic. Putem să ne lăsăm pradă disperării, putem să ne lăsăm pradă întâmplării…
– Curiozitatea și neastâmpărul de a desluși sufletul uman v-au determinat să ridicați importante teme existențiale și întrebări care să preocupe și generațiile viitoare. Dar importante mi se par și cuvintele pe care vi le-au adresat, în ziua premierei, actorii cu care ați lucrat la film: „Cu unii oameni mergi de mână, chiar și cu ochii închiși – așa este cu dl. Nuțu Cărmăzan”, spunea actrița Mihaela Măcelaru.„Treptele mici te duc spre cer.”
– Trebuie să spun că filmele bune se fac cu prieteni, nu neapărat cu bani mulți. M-a bucurat și faptul că la premieră, în chiar debutul prezentării la rampă a protagoniștilor, mi-a fost adusă la cunoștință vestea acordării „Premiului pentru întreaga activitate cinematografică”, de către Class Comedy Film, în urma analizei topului filmelor de comedie și a personalităților cinematografiei românești.
– Felicitări! Meritați pe deplin și acest premiu! În contextul ăsta, ce ar urma seninătății de care vorbeam mai înainte?
– Să descopăr acel lucru uluitor care e tăcerea și care se câștigă foarte greu. Următorul pas al seninătății este tăcerea, să învățăm să o descoperim.
Foto: ValentinU
(Revista UZP, nr. 40/2025)
