„La 16 decembrie 2023 la Timişoara, la aniversarea revoluţiei, în locul unde se spune că a fost răzmeriţă care a declanşat revoluţia s-au adunat cu greu câţiva oameni…” (citat din presă).
Au trecut atât de mulţi ani de atunci…
Sunt 34 ani de la acel decembrie sângeros şi amăgitor, ce a început în Timişoara.
În aceşti 34 ani mulţi timişoreni, dezamăgiţi de nouă societate democratică, plină de corupţie şi nedreptăţi, au plecat în lume, alăturându-se altor mii de români dornici de ordine, bani şi confort.
Astăzi, după 34 ani, mulţi au uitat de relele trecutului şi de decembrie 1989, şi ţinând pasul cu progresul, sunt gata să critice viaţa capitalistă ce s-a dovedit nu un paradis, ci o realitate.
Mulţi au uitat de cozile la lapte şi carne, unii pentru că nu au trebuit să stea la coadă, fie pentru că stătea altcineva pentru ei, fie că se „descurcau”.
Mulţi au uitat de faptul că pe vremea aceea îşi spuneau că dacă vor avea zilnic banane şi Coca-Cola nu vor mai dori nimic de la viaţă.
Mulţi au uitat că nimeni nu i-a pus să plece de acasă şi că imigrând nu fac niciun favor ţării adoptive, care a prosperat şi fără ei.
Mulţi au avut imaginea simplistă că dacă comunismul este o drăcie, o maşină a nemuncii şi a nepotismului, capitalismul este un rai, o societate perfectă.
Au rămas dezamăgiţi când au constatat că acest capitalism nu îi aştepta cu braţele deschise, că e nemilos, că există hoţie la nivel foarte înalt, că, pentru a menţine o bunăstare şi o economie artificială, sunt necesare războaie şi negoţ cu arme, că pentru a avea toată lumea mâncare cu duiumul, aceasta nu poate fi naturală, că întotdeauna vor fi state sărace care vor munci pe nimica pentru cele bogate.
Mulţi au ajuns astfel frustraţi, tânjind după o plimbare pe Corso, după o bere cu prietenii unde ar putea înjura guvernul şi ar putea să critice pe toţi, ca personajele lui Caragiale.
Ne pare rău pentru toţi aceştia. Ne pare rău că şi-au imaginat că raiul e pe pământ.
Ne pare rău dacă cred că americanii sunt mai răi sau mai buni decât alţii, că ungurii sunt mai răi sau mai buni decât alţii, că ruşii, odată cu democraţia s-au făcut mai buni.
Ne pare rău că Timişoara a fost uitată pentru alte conflicte, pentru Uniunea Europeană, pentru unii dintre politicienii care duc lumea de râpă.
Ne pare rău că unii români, scârbiţi şi disperaţi, consternaţi de cum conaţionalii lor parveniţi au putut fura ce avea țara, se gândesc că era mai bine acum 34 ani, fiindcă nu a fost bine.
Am fost şi eu acolo, în Timişoara, acum 34 ani.
Am petrecut şi eu, alături de ceilalţi entuziaşti, cel mai straniu şi frumos Crăciun trăit vreodată: Crăciunul Timișoarei.
Am trăit acele zile, nu ascuns şi baricadat în casă, ci afară, pe străzi.
Am fost sâmbătă, 16 decembrie, acolo, în Piaţa Maria, cu fetiţa mea de mână, ea avea atunci doar 9 ani. Era seară şi priveam, muţi de uimire, cum un grup de vreo 30 de tineri strigă „Jos Ceauşescu!”.
Am fost din nou pe străzi, duminică, de la 7 diminineata, şi deja străzile erau pline de oameni.
Lumea umbla într-o procesiune ireală, cu vădită nedumerire şi mirare în ochi, căutând cu înfrigurare semne care să le dovedească incredibilul, să le dea asigurarea că nu visează, că după 45 de ani de mizerie comunistă, Timişoara zice NU.
Şi am fost în Piaţa Operei duminică seara, când se ardeau volumele omagiale din librării şi soldaţii, la fel de nedumeriţi şi înfriguraţi ca şi noi ceilalţi, ne-au înfipt baionetele între ochi.
Da, am fost acolo la Catedrală, luni, 18 decembrie, când au tras în noi. Nu frica a domnit atunci, ci pura perplexitate; era imposibil să crezi că trag cu adevărat.
Şi în ciuda a ceea ce s-a spus de către veşnicii filosofi şi critici după ce totul s-a terminat, gloanţele acelea au fost mai mult decât reale, iar morţii ce au căzut atunci mai mult decât adevăraţi.
Şi dacă nu m-aş fi adăpostit, trezit din nedumerirea mea nătângă de strigătele soţiei, probabil că acest articol nu ar mai fi fost scris.
Am fost şi marţi, şi miercuri, şi joi, de dimineaţă până seara, în Piaţa Operei, alături de alţii, mii.
Am asistat miercuri, 20 decembrie, la memorabilă scenă a fuzionării armatei cu demonstranţii; am chiuit de bucurie, alături de alţii zeci de mii, joi, 21 decembrie, când am aflat vestea că „a început şi în Bucureşti”.
Iar vineri, 22 decembrie, înghesuit în mulţimea uriaşă ce ocupa tot spaţiul dintre Operă şi Catedrală, am auzit că o veste din cer, veste venită de la un geam de sus, dintr-o clădire din dreapta noastră, cum că Tiranul a fugit.
Aşa a strigăt atunci o voce de femeie, de sus de la geam, spre mulţime: A fugit Tiranul!
Era 22 decembrie. Trecuse exact o săptămână.
Doamne! Au fost necesare doar 7 zile să se dărâme ceea ce dăinuise jumătate de veac şi părea că va dăinui veşnic.
Au trecut 34 ani de atunci. Sigur, cine îşi mai aminteşte?
Cu atât mai mult trebuie să privim cu bucurie spre Sărbătoarea Crăciunului, spre brad, să ne cântăm colindele şi să ne rugăm la Dumnezeu.
Crăciun fericit!
Mircea Tamaş
Toronto
Foto: YouTube
Notă Observatorul
Profesorul inginer Mircea Tamaş din Toronto, acum pensionar, este autorul a peste 30 de volume.
Colaborator al revistei şi prieten al grupului de la Observatorul din 1996.