Cândva un mare centru industrial, „capitala alamei”, dar și mare producător de ceasuri mecanice (recent s-a închis până și Muzeul Ceasului, ultimul din Connecticut, și poate chiar din America), orașul Watterbury, al cincilea ca mărime din Stat, mai trăiește azi doar din gloria trecutului. Zeci de hectare de clădiri industriale dezafectate atestă declinul. Fosta gară, cu turn cu ceas, în stil european, a devenit sediu de partid, Teatrul Pallace, martorul atâtor premiere de succes, și-a închis ușile, iar Muzeul local, rebotezat Mattatuc, după vechea denumire indiană a localității, o concesie făcută mișcării negrilor, adăpostește o expozițe de fotografii despre „marea criză” a anilor `30. Numai statuia lui Cristofor Columb se mai înalță semeață, dar cu gâtul lipit, după „accidentul” cu Black Lives Metter. Surpriza vine când vizitez librăria orașului, un local de mărimea unui mall, la noi. Sute de rafturi cu cărți și publicații te îmbie la lectură. Înăuntru este și o Cafenea literară, împodobită cu portrete de scriitori, de la Kipling, la T. S. Elliot, și de la Oscar Wilde, la George Orwell. Mă uit cu atenție la raftul de presă, peste 500 de titluri, spune reclama localului: modă, mondenități, bucătăreală, pescuit. Nicio publicație culturală sau literară. Consternat, caut între sutele de rafturi cu cărți, zona de cultură. Într-un colț, un singur raft, pe care, la loc de cinste, stau alături o ediție concentrată a Operelor lui Karl Marx, Viața lui Mao și o istorie pe scurt a WW II, la ei, la noi Al Doilea Război Mondial, cu o prezentare pe larg a doctrinei lui Hitler. Brusc, îmi amintesc celebra cugetare a lui Blaise Pascal: „Omul e cea mai firavă dintre ființe, este o trestie gânditoare”.
Să nu fie bani pentru cultură în America? Judecând după abundența ofertei, s-a părea că nu banii lipsesc. Din păcate, aceeași situație e și la noi. Surse din presă confirmă, de pildă, că în România sunt trusturi cu încasări ce ating anual și trei milioane de lei, ceea ce, comparativ cu situația din alte domenii, e un record. Pentru editurile și redacțiile mai sărace există și AFCN (Administrația Fondului Cultural Național), care finanțează inclusiv publicațiile culturale. De pe site-ul instituției, subordonată Ministerului Culturii, aflăm că este „principalul finanțator al ofertei culturale din România” și că, în plus, operează „transparent și deschis”, conservând „identitatea culturală” și promovând „principiile performanței și ale diversității”. Concret, în 2021, au primit bani de la buget, cu totul peste 400.000 de lei, pentru „proiecte culturale”, 15 asociații. Similar, prin lege (136/2015), Ministerul Culturii acordă un sprijin financiar generos (ce include inclusiv acoperirea unor cheltuieli administrative și de personal) pentru un număr de șapte reviste ale Uniunii Scriitorilor.
Într-un fel, pe noi, jurnaliștii din UZPR, această situație, paradoxal, am spune, ne avantajează, în sensul că lasă cale liberă inițiativei private. Rețeta unei publicații de succes este relativ simplă, iar revistele culturale afiliate sau conduse de membri marcanți ai UZPR o aplică cu succes. Publicații, generaliste, precum Vatra Veche – condusă de un membru al Consiliului Director al Uniunii – Curtea de la Argeș, Astralis, Detectiv Literar sau Convorbiri literar-artistice, ca să dăm doar câteva exemple, dar ele sunt mult mai multe, abordează cu prioritate fenomenul cultural, în corelație, desigur, cu cel literar. E o problemă, dacă vrem, chiar de sociologie literară: lumea s-a schimbat, și, odată cu ea, publicul interesat de cultură. Izolarea, sectarismul, vedetismul nu mai sunt azi acceptate, iar dezinteresul față de public, am văzut, se plătește inclusiv prin audiență. Așadar, soluții există, chiar în afara bugetului „salvator”, iar ele trebuie asumate, asta și pe principiul că pacientul care își recunoaște „boala” e pe jumătate salvat.
Marian NENCESCU
(Revista UZP, nr. 28/2022)