La Gala Premiilor Filialelor Bucureşti ale Uniunii Scriitorilor din România, ce a avut loc luni, 19 noiembrie a.c., în sala Teatrului Dramaturgilor Bucureşteni, s-au acordat premiile U S R pentru cărţile apărute în anul 2017.
Printre premiaţi s-a aflat şi scriitorul Mihai Maxim, cu romanul „FEREASTRĂ SPRE ALTĂDĂTĂ”, apărut la Editura SEMNE, care a primit Premiul Cartea anului 2017 la Literatură pentru tineret.
Cartea a fost mediatizată în paginile revistei noastre chiar de la apariţie printr-o conică semnată de regretatul nostru prieten şi colaborator, profesorul universitar Victor Crăciun, care i-a scris şi prefaţa. Au făcut aprecieri favorabile în articole despre carte membri ai Cenaclului Literar „Ileana Vulpescu”, printre care: publicistul şi memorialistul Ovidiu M. Curea, scriitorul Ion Pavel, poetul Tănase Grosu şi ziaristul Petru Muşat.
Cartea a fost lansată cu succes la Cenaclul ILEANA VULPESCU în prezenţa Marii Doamne a Romanului Românesc Contemporan, scriitoarea Ileana Vulpescu, şi prezentată la Cenaclul DESTINE, condus de scriitorul Victor. Gh. Stan şi, de asemenea, la Cenaclul OCTAVIAN GOGA, condus de scriitorul Geo Călugăru.
Oferim mai jos o abordare originală a romanului.
Fereastră spre altădată – Ferestre spre altădată
În Fereastra spre altădată a lui Mihai Maxim este vorba, de fapt de două ferestre. Autorul privește în trecutul tinereții sale studențești privind prin două ferestre care i-au rămas deschise privirii toată viața. Două ferestre atrăgătoare, frumoase, inteligente și tinere, pentru că este vorba de două fete pe care le-a iubit concomitent și cu aceeași intensitate.
De obicei orice poveste de dragoste se axează pe relația unică dintre un bărbat și o femeie, relație exclusivă în care sunt respinse de plano orice ingerințe străine. Tehnica originală folosită de scriitorul Mihai Maxim în romanul Fereastră spre altădată folosește două povești de dragoste, care, nici nu frizează frivolitatea, nici nu vin una în completarea celeilalte și nici nu se contrazic. Sunt create pe coordonate diferite, la fel de frumoase și de sensibile, fiecare cu valorile sale care nu pot fi comparate pentru realizarea unei ierarhii.
A încerca să răspunzi la întrebarea care a fost cea mai frumoasă poveste de dragoste dintre cele două, Andrei cu Sabina sau Andrei cu Svetlana este ca și cum ai încerca să spui ce îți place mai mult, poezia lui Nichita Stănescu sau cea a lui Marin Sorescu.
Prima fereastră, Sabina, studentă la Limba Română la Universitatea din București, frumoasă, inteligentă, spontană și naturală, aduce în prim plan sentimentul sincerității cu care fata se leagă de Andrei. Aderarea ei la planurile și la scopurile lui Andrei pe care le percepe ca fiind și ale sale, se face din generozitate, fără urmă de egoism sau de invidie. Sabina se implică cu toată energia alături de iubitul ei în pregătirea concursului pe care acesta avea să îl câștige. Mai târziu, când Andrei obține bursa de studii la Moscova, deși conştientă că se vor despărţi pentru un timp, ea îl încurajează să plece și să își perfecționeze pregătirea, cu riscul ca șederea lui în orașul Svetlanei, concurenta sa la inima lui Andrei, să-i complice ei viața. (de unde spiritul său de sacrificiu). Sabina îl iubește cu toată inima pe Andrei, îl iubește așa cum este, așa cum l-a văzut întâia dată, fără să își dorească sau să încerce a schimba ceva la el, ci înțelegându-l și ajutându-l să ajungă acolo unde își dorește. Personajul Sabina amintește de tipologia etnică a femeii române întruchipată și fixată în mentalul nostru de credința de nezdruncinat a Anei din vechea baladă românească Meșterul Manole sau de hotărârea și de inteligența Vitoriei Lipan din Baltagul lui Sadoveanu, transpunere a unui alt personaj de baladă veche românească, mama ciobănașului moldovan din Miorița.
Cealaltă fereastră, cealaltă iubire a lui Andrei, a studentului român de la facultatea de limba rusă din Iași, este Svetlana, studenta rusoaică la facultatea de balet din Moscova, la fel de tânără, de frumoasă și de fierbinte ca Sabina, apare pe coordonate mai pragmatice. Ea vede în Andrei, băiat inteligent și prezentabil, vorbitor perfect de limba rusă, un viitor diplomat român în Uniunea Sovietică, viziune pe care i-o împărtășește acestuia și, precum Vidra lui Bogdan Petriceicu Hașdeu care îl conștientizează și îl împinge de la spate pe Răzvan, Svetlana” Îi deschide ochii (lui Andrei) asupra valorii sale, îi dă încredere în el și îl învață să spere, să viseze și să tindă cât mai sus.” Astfel, de la un simplu” profesor de limba rusă sau limba română la un liceu într-un orășel liniștit” orizontul de așteptări al lui Andrei începe să se lărgească tinzând către diplomatul care va și deveni într-un final.
Svetlana este o persoană lucidă, luciditate care apare și în momentul în care soarta se va opune în mod brutal iubirii lor ajunse în pragul căsătoriei, atunci când relațiile dintre URSS și România se deteriorează brusc, iar căsătoriile mixte dintre tinerii aparținând celor două țări devin pete negre în biografiile lor. La înflăcărarea răzvrătită al lui Andrei,” Asta nu însemnă că noi nu ne vom mai întâlni. Ai văzut, Romeo și Julieta s-au iubit în ciuda tuturor opreliștilor”, Svetlana îl temperează:” Și vrei să sfârșim ca ei? Amândoi avem un viitor frumos, dar se pare că nu împreună.” Într-adevăr, erau doi tineri talentați, frumoși, inteligenți, cu perspective frumoase. Se iubeau. Dar de ce să își transforme iubirea într-un iad, în motiv de ratare profesională care să le strice viaţa amândurora, să îi aducă în starea de a-și reproșa unul altuia neîmplinirile celuilalt? Ce era mai dureros, să se despartă acum și să păstreze amintirea unei povești de dragoste frumoase sau să se despartă mai târziu, urându-se unul pe altul, după numeroase suferințe, umilințe și lipsuri, în disprețul și dezaprobarea celor din jur? Ei erau doi tineri intelectuali, trecuți de douăzeci de ani, nu erau doi adolescenți necopți precum Romeo și Julieta care descoperiseră iubirea și o vedeau ca pe o a doua lume ruptă total de cea în care trăiseră până atunci și în care trăiau oamenii din jurul lor.
Pe aceste coordonate se dezvoltă sentimentele de iubire dintre Andrei și cele două fete în parte. Andrei iubește frumusețea și feminitatea lor. Iubește dăruirea Sabinei” A învățat cu el pentru concurs, l-a susținut, a mers cu el în croazieră”, iar în Svetlana vede inițial oportunitatea de a exersa limba rusă.” Lui Andrei i se ivise ocazia rarisimă de a face conversație cu o vorbitoare a limbii care, prin voia sorții, urma să-i devină profesie. Și faptul ca interlocutoarea s-a nimerit să fie o Rusalkă din poezia lui Puşkin era un bonus nesperat… Nu acesta era visul oricărui student la limbi străine, să converseze cu vorbitori nativi?”
Și totuși, ca toate poveștile, și poveștile de dragoste ale lui Andrei trebuia să se încheie într-un fel. Una dintre ferestre trebuia să se închidă, chiar dacă prin sticla ei Andrei avea să mai privească multă vreme, iar cealaltă fereastră rămânea deschisă, prin ea prezentul cu trecutul și cu viitorul urmând să rămână într-o continuă și veșnică atingere.
Cine avea să închidă una dintre aceste ferestre? Cine? Cine nu se sinchisește niciodată de sentimentele noastre: destinul, destinul care își are propriile sale legi, iar aici destinul s-a numit relațiile politice dintre URSS și România.
Interesant în romanul de față este și acest mod de rezolvare a conflictului. Sfârșitul nu este nici dramatic, nici triumfalist, având însă câte ceva din ambele, pe cititor lăsându-l ușor descumpănit, neștiind încotro să privească, cu atât mai puțin încotro să o ia, senzație pe care o va păstra câteva zile bune după ce va fi terminat de citit un roman frumos, cu sentimente și personaje decente, inteligente și pline de viață.