◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.02.2024

ETERNA AMĂGIRE / Revista Sportul Băcăuan

Cum se numeşte, ce chip are? Fotbalul românesc… Care este sublim (o amăgire), dar lipseşte aproape cu desăvârşire. Un cunoscut autor autohton de aforisme ne dezvăluie, desigur în termeni umoristico-satirici, că s-a descoperit un nou sport, pre numele său fotbalul românesc. Devenit un brand naţional despre care ni se vorbeşte până la suprasaturaţie. Până la uitarea de sine. Tema predilectă a comentatorilor de sport de la toate posturile de televiziune – şi nu sunt deloc puţine, de la cele de radio şi publicaţiile de specialitate. Făcând din sportul-rege naţional un erou lipsit, însă, de glorie şi strălucire. O mediocritate ce se bălăceşte într-un ocean de dorinţe neîmplinite, speranţe deşarte şi aşteptări lipsite de orizont. Parafrazându-l pe Nenea Iancu Caragiale, aş spune că fotbalul românesc este un pariu cu dezamăgirile noastre de fiecare zi. Şi cu un orizont de aşteptare înceţoşat de valuri groase de incertitudine ambalată în aşteptări şi speranţe deşarte. De ani buni ne amăgim cu un reviriment care nici să se mai producă şi care ne ţine departe de „lumea bună” a soccerului european şi mondial. Departe de ospăţul marilor festinuri, de la ale căror mese lipseşte scaunul destinat fotbalului românesc. Pentru că nu ştim să ni-l adjudecăm. Avem un fotbal de categoria C, spunea nu de mult unul dintre puţinii noştri analişti în sportul cu balonul rotund. În schimb, aproape că nu avem adversari în a ne îmbăta cu apă rece atunci când este în discuţie – şi tema se menţine într-o actualitate dezarmantă – despre resursele fotbalului autohton. Care se remarcă printr-o selectă absenţă şi ilustră mediocritate participativă în competiţiile şi campionatele europene şi cele mondiale. Deşi se susţine, cu nonşalanţă, că avem fotbal. Românesc. Unde-o fi, că nu prea îl vedem!? Aflu, din statistici, iar confirmarea faptică se poate vedea în fiecare zi şi pretutindeni în ţară, că în ultimii ani în cluburile româneşti de fotbal, de toate calibrele, au activat aproape 1 200 de jucători străini aduşi/sosiţi aici de pe toate meridianele globului. Recent, Noul Rapid competitor în Liga a III-a, îşi făcea publice intenţiile de a achiziţiona jucători din Argentina, Paraguay şi Uruguay, în tentativa sa de a-şi asigura promovarea în ligile superioare. Să iau acest fapt drept un demers menit să contribuie la redresarea fotbalului românesc? Mărturisesc că este un demers ce depăşeşte puterea mea de înţelegere. Dar care mă trimite la alte întrebări şi experimente: câte (mai) sunt, unde se află şi ce credite pentru consacrare şi afirmare a produselor lor fotbalistice asigură centrele noastre de formare? Înafară, desigur, de „academia” lui Gică Hagi, care ar trebui, şi ar putea servi ca experiment – etalon în procesul atât de dorit, de aşteptat şi de necesar, al relansării acestui sport. Dependent incurabil (se pare) de elementele atrase din cele străinătăţuri. Şi revin la cluburile de tradiţie, dar nu numai: atunci când Steaua cucerea Cupa Campionilor Europeni şi supercupa Europei, jucând mai apoi în Cupa Intercontinentală, iar celelalte cluburi de tradiţie, precum Dinamo, Rapid, Universitatea Craiova, defilau prin competiţiile continentale, câţi jucători străini aveau în formaţiile lor? Sau Dinamo Bacău, când participa în Cupa Oraşelor Târguri? În vremurile când acestea erau „pe val” şi făceau istorie, importurile de stranieri lipseau cu desăvârşire şi, totuşi, aveam fotbal cu performanţe de reprezentare. Cu o Naţională care acum îşi autopasează locurile în clasamentele FIFA pe undeva, pe la mijlocul celei de a doua treimi, devansată chiar şi de naţionalele despre care abia de curând a început să se vorbească. În oglindă cu această stare de lucruri cred că trebuie pus şi fenomenul prezenţei antrenorilor străini. Care deşi nu are aceeaşi anvergură cu cea a jucătorilor, ridică, la rândul său, o seamă de întrebări legate de oportunitate, valoare, cv-uri, rezultate şi costuri. Toate acestea neavând alte efecte decât diminuarea şanselor de selectare, implicare, afirmare şi consacrare a tinerilor noştri fotbalişti şi tehnicieni. Spunând aceste lucruri, pe care de altfel le cunoaşte orice român, ştiu că risc să fiu acuzat de mentalităţi învechite, de naţionalism şi chiar obtuzitate în perceperea fenomenelor. Vreau să-i asigur pe toţi cei care sunt cu adevărat de partea fotbalului românesc şi a viitorului său imediat şi de perspectivă, că nu am decât gânduri şi intenţii dintre cele mai bune şi adevărate. Încheind şi cu un îndemn adresat tuturor celor ce se preocupă, într-un mod sau altul, de soarta fotbalului românesc: haideţi să lăsăm deoparte amăgire şi speranţele deşarte, comentariile şi părerile lipsite de substanţă şi, astfel, să trecem cu realism la ceea ce avem cu adevărat de făcut. Cu alte cuvinte, să renunţăm la orgoliile iluzorii, pentru că ele sunt cele care ne trimit fericirea pe bară, sau în plasa laterală. O primă rază de certitudine se pare că a răsărit, totuşi, şi pe cerul aşteptărilor noastre: naţionala cadeţilor, Under 21. Să fie acesta începutul sfîrşitului dezamăgitor?

Mihai BUZNEA (UZPR)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *