Toamna cu splendorile sale coloristice este anotimpul seniorilor, trecându-ne pe toţi printr-un nou pasaj spre orizontul apusului, apropiindu-ne tot mai mult de gara plecării spre veşnicie. Bătrâneţea, acest capitol final al existenţei, cu paginile numărate de ceasul biologic al vremelniciei, condensează timpul în albumul amintirilor, memorate de inima noastră în clipele ce par că au fost ieri. Cu toamna în spate, ne apropiem de marea trecere, de acea poartă a renaşterii într-o lume nouă, neştiind unde şi când mergem, ca şi atunci când am intrat în lumea aceasta, despre care nu ştiam nimic. Timpul rămas este anotimul de iarnă, după cum celelalte şi-au încheiat partitura scrisă, chiar de sufletul nostru în poemul de exuberanţa estivală. În răstimpul cât ne-a mai rămas, după ce ne-am crescut roadele şi le-am pus în ogorul omenirii, ca să-i înflorească viitorul, este timpul să ne lucrăm pacea lăuntricului, luând jarul credinţei spre a apinde flacăra iubirii, şi-a iertării.
Anotimpul seniorilor este acea lumină arămie venită din colţul apusului, spre a ne sensibiliza actul de solidaritate şi preţuire, cu cei care trec repede prin timpul nostru, cu clipele mult încercate de neputinte. Cu toţii avem seniori la bordul călătoriei noastre, şi dacă braţele nu ne ajung să-i îmbrăţişăm din cauza distanţei, putem măcar să le facem loc în sufletul nostru, prin vorbe de preţ, respect şi recunoştinţă. Să-i căutam cât încă mai sunt, să nu-i uităm undeva departe, ca pe o muşcata în fereastră, sau ca pe o păpuşă de cârpe, privind poza noastră, că mai târziu să-i găsim dincolo de orizontul nostru transformaţi în cruci vechi. Să privim acum la ochii şi părul lor albite de vreme, şi de vise fără de somn, la mâinile lor noduroase căutând prin maldărul de poze şi amintiri să de-a de noi, cândva păpuşile lor. Îi vedem la lumina palidă a serii, ca nişte umbre de plumb, targându-şi oasele care îi dor, de la sobă la masă, să rupă un colţ de pita, ca apoi să-şi ia ruga în gând şi să închidă ochii plângând. Îi vedem în zori umiliţi de nevoi, cum ridică capul din pumni, punându-şi mâna streşina la ochii să vadă răsăritul, cu bucuria unui copil, aşteptând pe băncuţa la poartă să treacă poştaşul sau vreun trecător să-I vorbească. Noi am fost povară şi griji pentru bieţii părinţi şi bunci, pe umerii lor am urcat până aici, lor le datorăm totul, încât nerespectul şi nerecunoştinţa noastră ar fi un păcat strigător la cer.
„Cine n-are bătrâni să-şi cumpere!”, spune o învăţătură care ne îndeamnă să preţuim prezența şi înţelepciunea lor, căci aşa cum toamna cu splendorile sale coloristice, cheamă firea la contemplaţie, aşa şi ei ne cheamă la cugetare. Ei sunt primii care adună cu privirea venirea şi plecarea frunzelor, savurând măreţia culorilor, lipindu-şi de suflet petalele amintirilor înflorite de vremea bună. Vedem seniorii, aceşti viteji ai timpului, în autobuz, în piaţă, la biserică, peste tot, dar mai ales în parcuri, alergând după nepoţei. Îi vedem sfioşi şi retraşi, cu ochi mici, ascunşi în spatele demnităţii sfinte, privind cerul plinătăţii cu darurile sale în cununa faptelor trecute la generaţiile următoare. Încetineala şi negraba lor, vrea să calmeze galopul nostru, simţindu-se tulburaţi de viteza cu care trecem pe lângă ei, ca nişte stropi reci de ploaie cu destinul scurt, mânaţi de vântul deşertăciunii, tânjind după un vis nebun ce ne usucă stopul vieţii.
În cuminţenia şi liniştea bunicilor roiesc nepoţii, care lipsiţi de atenţia părinţilor prea obosiţi, se cuibăresc în poala bunicilor, a căror privire le spune că şi-au înprumutat timpul de la viaţă, şi că vor petrece cu cei dragi cât mai mult, găsind împreună rostul bucuriei şi libertăţii depline, până mai este timp.
Nepoţii, sunt cei mai fideli ascultători la istorioarelor bunicilor, care trecând prin vremuri de răstriste sau de vis, reuşesc să le ţină interesul aprins, desluşind taina bucuriei din lucrurile mici. Copiii, cu pofta lor de viaţă jucăuşă, captează atenţia bunicilor, prinzând împreună acea comuniune solidă de încredere şi iubire reciprocă. Iar mărturisirea iubirii, strânsă de braţele lor micuţe, formează medalionul de pietre scumpe, cu puteri miraculoase, liniştind îndată descumpănirea lor.
Fiecare senior a lăsat moştenire sentimentele vredniciei sale, înveşnicite în ogorul uman, crescându-le toată viaţa ca pe lumina ochilor săi, ca să de-a cât mai mult rod lumii. Unii seniori au dus steagul curajului şi a dragostei de tară pe linia frontului, unii au pus cununa învăţăturii pe capetele a mii de oameni, alţii cu demintatea şi credinţa lor au aprins lumină în marea de suflete înoptate. Fiecare cu talantul, şi puterea sa, încununate de dragoste şi dăruire, şi-a pus toată averea sinelui la binele omenirii, încât se cuvine să le fim recunoscători.
Seniorii, aceşti cavaleri ai timpului şi ai înţelepciunii, ne lasă, de mii de ani, bogăţia muncii şi învăţăturii lor, culese de legea osândei sufleteşti, prin anii împumutati de la viaţă. Ei ne ajută să înţelegem că toţi ne apropiem cândva de graniţa finală a deşertului, după ce am mărşăluit în oastea pământească, pe zile senine sau de furtună. Ştim sigur că la capătul orizontului nostru, ne aşteaptă o regată condusă de Suveranul Suprem al cerului, care ne cere biletul de intrare în veşnice. Ştim, că în fiecare zi trebuie să adunăm în contul cerului, scânteie din scânteia binelui, făcând din jarul iubirii noastre multă căldură pe vatră sufletească a semenului nostru.
Să privim adesea în ochii sidefaţi ai seniorilor noştri, ca să luăm raza chemătoare de adevăr, din lacrimile timpului pierdut, sau ascuns de nepăsare, şi prin iubire să recuperăm, să restaurăm erodarea clipelor, până mai este timp, cu respectul, cinstea, şi recunoştinţa noastră. Să învăţăm de la ei, câtă autoritate şi nobleţe au în profunzimea gândului, în puterea de-a exprima deschis sentimentele ce reglează căldura în mediul uman şi spiritual. Prin călatoraia vieţii lor cu mii de intersecţii, şi timpuri de răstriste, au încărcat şi descărcat milioane de nevoi, absolvind la timp şcoala vieţii. Astfel că experienţa şi înţelepciunea lor, permite minţii să se ridice deasupra banalităţii de-a trăi în gol, aşezându-se acolo unde cerul se uneşte cu pământul la cotele înalte, unde rostul vieţii stă sub conul de lumină clară a realităţii.
Toţi recunoaştem cu mâhnire, că ne-am oprit la prea puţine locuri să le facem poze, conducându-ne viaţa cu viteza vântului, mereu cu ochii pe ţinta împlinirii, în avânt după mai mult, încât inima a fost doar conducătoare nu şi spectatoare. Toată călătoria vieţii am parcurs-o în grabă, pentru că lăcomia ne cerea să cucerim noi poziţii, noi întinderi de averi, şi de pofte, încât acum spre final ne trezim că trebuie să ieşim din ceată şi să ne facem timp de îmbrăţişări cu cei dragi.
Învăţămintele şi experienţele seniorilor, trecute prin filtrul vieţii şi prin stările lor de veghe, ne sunt ca un far de orientare spre malul de siguranţă a călătoriei nostre pe timp de ceaţă. Ştiind că la fiecare cotitură, pământul a crescut un far, un senior, care, deschizându-şi ploapa de lumină a cugetului, ne face călătoria mai uşoară. Fie ca anotimpul seniorilor să redeştepte în noi, harul de iubire, respect, preţuire şi potirul recunoştinţei noastre şi a cerului să cobore în sufletele tuturora.
Maria Sava
Kitchener – Canada
(„Observatorul”)