◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro25.07.2024

Între locomotivă şi IA

Am văzut şi prin mass-media, am întâlnit şi în realitatea-reală persoane „optimiste” care, atunci când se vorbeşte despre pericolele care ne pândesc dinspre IA (inteligenţa artificială, abreviere folosită la paritate cu cea englezească, AI), răspund, cu un zâmbet cunoscător, că „aşa a fost şi atunci când au apărut locomotivele, sperioşii le-au asociat tot felul de pericole”. Sofism (in)voluntar, manifestare a observaţiei din psihologie cum că râdem de ceea ce ne e teamă, lipsă de informare? Dacă „pesimistul este un optimist bine informat”, putem spune şi că „optimistul este un fricos care-şi face curaj ignorând ameninţările”. Plus că s-ar putea răspunde, à la Lewis Carroll, imbatabil logic, că, din faptul că teama de locomotive nu s-a justificat, nu avem niciun temei să deducem că nici teama de IA nu se va materializa.

Dar, propun următoarea dublă şi, sper, lămuritoare comparaţie: locomotive – urşi, IA (digitalizare) – virusuri. Locomotiva îmi face rău numai dacă dau nas în nas cu ea, e adevărat, nu şi dacă urc în tren (nu sufăr din cauza vitezei „inumane” – aici, temerile de acum vreo două secole s-au dovedit fanteziste). La fel pot păţi cu urşii. I-am ales pentru că „sunt la modă” şi pentru că ţin de biologie. La fel ca virusurile – horribile dictu, Covidul ne stăruie în memorie. Virusurile nu se văd, ne invadează fără să le simţim, se înmulţesc în celulele noastre, nu prea avem cum să ne apărăm de ele, vaccinul este, se spune, singura soluţie. Şi educaţia sanitară, în general. Precauţia. Cele spuse despre virusuri se aplică, mutatis mutandis, şi la viruşii de calculator şi la tot ce vine prin calculator, inclusiv „agresiunile” IA. I-aş întreba pe voinicoşii cu „argumentul locomotiva”, de ce se tem mai mult, de urşii din pădure sau de virusurile din, să zicem, autobuzul cu care merg zilnic?

O iau şi din altă parte: locomotiva este simbolul primei revoluţii industriale, când motorul cu abur a înlocuit muşchii oamenilor şi ai animalelor în multe dintre locurile în care era nevoie de forţă/energie. La scară macro, la vedere, cu zgomot şi abur. Lucrurile s-au sofisticat încontinuu, nu mai intru în amănunte, trăim acum începutul celei de a patra revoluţii (industriale e prea puţin, am putea să-i spunem industrial-ştiinţifice), care are de a face cu informaţia, învăţarea, robotizarea, inteligenţa, conectivitatea. Simbolul ei devine IA, purtată de tot mai multe dispozitive din jur, de la calculatoare şi telefoane la tot mai multele cipuri care fac să funcţioneze, confortabil pentru noi, tot mai multe maşinării pe care le folosim. Revenind la comparaţia cu care am început şi luând paralela în serios, am putea remarca (1) că locomotiva a concurat cu muşchii omului şi (2) a luat locul acestora în multe domenii, în timp ce (1) IA concurează cu creierul omului şi (2) nu ştim până unde va merge înlocuirea…

În zona asta, „măştile” nu ajută. Suntem noi „vaccinaţi” împotriva „pandemiei digitale”? Spuneam şi în luna iulie, IA este steguleţul din vârful aisbergului, termenul pe care trebuie să-l avem în vedere este digitalizare. Care e deja peste tot, ne influenţează enorm, pandemic, fără să ştim unde va duce, şi care, dacă este tratată urmând strategia struţului, chiar în nisip (siliciu) ne va duce: de la capul în nisip la siliciu în capSau în loc de cap!

Un alt sofism, prejudecată, sursă de pseudo optimism: „Ce dacă totul este monitorizat de calculatoare, cei răi să se teamă, nu eu, pe mine nu mă atinge…”. M-aş hlizi şi eu (dar îmi aduc aminte o vorbă a lui Moisil: „eu nu vreau să conving, ci să demonstrez”), apoi aş produce repede o listă de situaţii, unele întâlnite deja, altele perfect plauzibile, de aşteptat în viitorul apropiat, care contrazic liniştea constatării dinainte. Un exemplu este amintit de dl. Paul Diaconescu, într-o „fulguraţie” din luna iulie: controlarea prin cardul bancar a asiguraţilor medical care cumpără băuturi alcoolice, subiect al unui scandal din Suedia, acum câţiva ani. Un al doilea caz real îmi este semnalat de un tânăr colaborator: un partid din SUA a trimis, şi online, şi prin scrisori, ambele gestionate de calculatoare, deci de IA, mesaje electorale; celor care erau cunoscuţi a fi posesori de arme li se spunea că partidul respectiv încurajează posesia de arme, iar pe cei care erau împotriva armelor, mesajele îi asigurau că partidul este, de asemenea, împotrivă; ilogic, hazliu, imoral, nu ştiu dacă şi ilegal. Scopul (păstrarea-fidelizarea alegătorilor) scuză mijloacele (clasificarea cetăţenilor şi manipularea lor, vezi şi scandalul Cambridge Analytica). La fel procedează agenţiile de publicitate. Alegători şi cumpărători suntem cu toţii – dar aleg tot mai mult alţii pentru noi… (În curând, va alege IA.) Tot la cele deja implementate intră faimosul „credit social” din China (sunt curios cum se va numi în Europa – care Europă, aparent, este deocamdată împotriva ideii: o bilă albă pentru UE). Este sigur că şi multe bănci, companii de asigurări, servicii de personal folosesc, pentru a face profilul clienţilor, date culese de pe internet (privind, de exemplu, categoriile de căutări pe Google, contacte, cuvinte-cheie din mesaje), de pe Facebook, dar şi de tipul hărţii deplasărilor zilnice, memorată de GPS-ul telefonului. Dar dacă am intrat într-un cazinou cu alt motiv decât pentru a juca, tot mi se ruinează şansa de a primi un credit? Calculatorul nu va răspunde negativ, că de-aia I-ul lui este A.

Citesc de curând că există un program (guvernamental, produs într-o ţară mult dezvoltată, dar să nu-i subestimăm pe hackerii din ţările de toate nivelurile), care poate accesa un telefon smart chiar dacă acesta este închis, citind ce e în el, activând microfonul şi camera, evident, fără ştirea posesorului. Poate e un fake-news, dar ideea este prea naturală ca să nu mobilizeze nişte talente curioase sau interesate. La nivel personal, mărturisesc că îmi plac deopotrivă muzica spaniolă şi cea rusească; dacă ascult online valsul Pe dealurile Manciuriei, nu-i aşa că mă demasc ca „putinist” şi rămân marcat ca atare în bazele de date?…

Mă opresc cu exemplele deja materializate sau uşor de imaginat, nu mai adaug şi scenarii mai sofisticate. Ca şi altădată, trimit la literatura SF, cea atât de generoasă în a anticipa şi lucruri bune, şi vremuri distopice, şi închei cu „asul din mânecă”, din bibliotecă, de fapt.

Tot auzim că IQ-ul planetar scade. Nici nu e nevoie să ne uităm pe glob, e suficient – şi deprimant – să privim cum merge şcoala, la noi şi prin vest (nu şi în China!), cum descreşte de la an la an nivelul bacalaureatului în România. Dar că lucrurile sunt atât de grave cum ne spune Manfred Spitzer în Demenţa digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii, o carte apărută în germană în 2012 şi tradusă la Editura Humanitas în 2020, nu mă aşteptam. Şi, remarcaţi, diagnosticul este pus în 2012, între timp multe s-au mai întâmplat. Autorul este neurolog şi psihiatru practicant, iar cartea este plină de date reale, statistici, referiri la experimente şi cercetări medicale. Pe scurt: folosirea timpurie a calculatorului şi telefonului, a ecranelor (a mediilor digitale, spune, acoperitor, autorul), depărtarea de scris şi vorbit, de calculat şi memorat, de interacţiunea directă cu oamenii şi cu natura, afectează dramatic creierul copiilor, la nivel fiziologic, biologic. În particular, afectează hipocampul, şi de aici porneşte Alzheimer-ul. Diabetul, bulimia, stresul, singurătatea, depresia, violenţa vor scurta viaţa, randamentul mintal va scădea încontinuu, ireversibil, uitarea va face ravagii. „Un laptop pentru orice copil (de grădiniţă)” este o crimă. Cu cât mai devreme, cu atât mai grav, căci creierul neformat este maleabil, victimă sigură. Producătorii de calculatoare, telefoane şi software pentru acestea sunt interesaţi şi cinici, politicienii sunt cointeresaţi şi superficiali, părinţii şi educatorii sunt comozi şi neştiutori. Toţi profită în felul lor şi toţi promovează iresponsabil digitalizarea precoce, iar copiii suferă, umanitatea va suferi tot mai mult. Repet: o spune un neurolog care are o clinică de psihiatrie la Ulm, „unul dintre cei mai faimoşi specialişti în neuroştiinţe din Germania” (prezentare la începutul cărţii), şi care nu respinge tehnologia digitală ca atare, ci doar folosirea abuzivă, cu deosebire, cea timpurie.

Ultima informaţie (semnificativă!): sintagma „demenţă digitală” a fost imaginată de medicii din Coreea de Sud, prin 2007, pentru a da nume unui tablou patologic constatat la adulţii tineri cu care au intrat în contact (pag. 8 a cărţii, care abundă, spuneam, în referinţe precise).

O lectură utilă, mai ales pentru cei care nu se tem de… locomotive şi urşi… Pentru optimişti, în general. Şi, urgentă, pentru politicieni, părinţi şi educatori.

 

Gheorghe Păun

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *