„Nu vreau să mor. Nu cred că e timpul să mor. Totuși, nu pot să nu mă gândesc la moarte. Mai ales că am impresia că și ea se gândește la mine. Și la alții. Spuneam, acum câteva săptămâni, că moartea e printre noi. Stă nevăzută în odaie, pe stradă, în avion, la spital. Și mă gândesc la moarte pentru că prea mor mulți oameni care dădeau un înţeles noțiunii de om. Prea mulți. Din ce în ce mai mulți. Și ritmul s-a întețit. Și se face întuneric în cultura română“.
Sunt cuvintele, aproape de pe urmă, ale lui Adrian Păunescu.
Încă viu
Am trăit prea mult departe de țară, încât să-mi fie puse în cârcă oareșce interese politice românești. Pe poetul Adrian Păunescu l-am întâlnit, pentru prima și ultima dată, în august 2009, la hotelul Paradiso, din Mangalia. Eram la o reuniune pe teme legate de diaspora. Văzându-l, am avut un șoc. Avea o paliditate nefirească, în obraji. Instinctul mi-a spus că poetul era deja atins de pala neființei.
L-am acostat pe holul dinspre restaurant și i-am solicitat un interviu. Absent, el mi-a spus că da, se poate, însă în altă zi. La recepția hotelului, stătea de vânzare penultimul sau volum de poezii. „Încă viu“ avea un titlu tare, nu puteai să întorci capul și să pleci mai departe. Poeziile lui emanau aceeași „forță păunesciană“, care i-a adus faima, și bună și proastă, în funcție de împrejurările politice în care s-a manifestat. Cu interviul, însă, n-a mai ieșit nimic fiindcă nu l-am mai întâlnit pe Adrian Păunescu în hotel.
N-am fost niciodată fan absolut al poeziilor sale, am strâmbat din nas când președintele unei asociații de români din Germania mi-a spus că, pentru el, Păunescu e „poetul absolut“. Ca fostă filologă, registrele valorii poetice le-am aplicat ceva mai larg. Însă de câte ori am citit o poezie a lui sau l-am auzit vorbind, cu o voce gravă ce putea să tune peste mulțimi, mi-am zis: „Omul ăsta are ceva, un suflu, un har poetic și oratoric rar“.
Omul Păunescu, cu convingerile și ocazionalele sale „măscări politice“ nu l-am cunoscut precum l-au cunoscut românii din țară. După 1990, când am plecat în Germania, l-am pierdut complet din vedere. Din anii 80 însă, mi-au rămas în minte cenaclurile Flacăra, cărora unii le contestă acum orice urmă de valoare culturală, asimilându-le unor ședințe de îndoctrinare în masă. N-a fost așa.
- În genunchi
Revista germană Spiegel resuscita la începutul lui noiembrie 2010, din arhiva sa, un articol din 9 septembrie 1985 (nr. 37), în care e clar că a provoca și a fi controversat era, de pe atunci, normalitatea lui Păunescu.
Încă din acel an, în care nu căzuse Cortina de Fier, Spiegel scria despre cenaclurile și revista Flacăra, care „ridica, în mijlocul unei dictaturi aproape staliniste, glasul liberalismului“. Mai scria și despre dizgrația în care căzuse poetul, după episodul surpării tribunei de la Ploiești. Acest incident a fost folosit ca pretext pentru sistarea cenaclurilor, prin care Păunescu începea să dobândească o nedorită notorietate.
Publicația germană menționa și un episod mai puțin cunoscut, din biografia poetului. La Congresul Scriitorilor din 1972, de la București, rebelul Păunescu a căutat o formă eficace de protest, deoarece n-a fost lăsat să intre în sală. El a luat un placaj mare, pe care a scris cuvântul GREVĂ și s-a instalat cu el pe Calea Victoriei, în apropiere de sediul lui Ceaușescu.
După 15 ore, Păunescu a fost luat și dus în fața „Conducătorului“, care n-a dat ordin să fie închis, ci s-a arătat milostiv: „Daca aș fi taică-tău, te-aș pune în genunchi și te-aș bate una bună“ i-ar fi zis Ceaușescu, tânărului protestatar. Teatral, Păunescu chiar ar fi căzut în genunchi, aducându-și ofranda devoțiunii sale totale, lui Nicolae Ceaușescu: „Singura mea dorință este să-l servesc pe genialului cârmaci al patriei mele, cu toată inima și cu tot sufletul meu“, ar fi spus el atunci, potrivit Spiegel.
- De peste Prut
Scena îngenuncherii lingușitoare îmi aduce aminte de teatralismul eroilor dostoievskieni, de oscilațiile lor de atitudini și simțăminte, de „viclenia slavă“ cu care aceștia întorc o situație critică, în favoarea lor. Să fie „basarabismul“ lui Păunescu o cauză a atitudinilor sale conflictuale, dar și sursa unui talent și a unei prolificități poetice neobișnuite?
Născut în Basarabia ca fiu de învățător, Adrian Păun (devenit Păunescu) nu e primul scriitor a cărui dedicație politică a derapat de la normele acceptate la un moment dat. Chiar dacă unii cred că pe mormântul poetului nu vă răsări niciun fel de iarbă, eu mă îndoiesc de aceasta.
Ceea ce rămâne din opera unui artist este creația însăși, pe care o judecă diverse generații prin prisma viziunilor politice ale momentului. Iar Păunescu a scris mult și cu mult har poetic, exteriorizându-și în trombă și bunele și relele sufletului său frământat, dintr-o viață de om. El a trăit și creat sub comuniști, dar și într-o democrație aplicată cu dublă măsură.
Fostul președinte, Traian Băsescu, în mesajul de condoleanțe trimis familiei în 5 noiembrie 2010, a vorbit, pe lângă „măiestria creației sale, generozitatea cu care a promovat generații de tineri poeți și artiști în cadrul cenaclului Flacăra”, și despre „pledoaria constantă, pentru valorile naționale, a lui Adrian Păunescu”. E greșit ce a spus președintele? Unii cred că da. Eu cred că nu.
La fel credea și Grigore Vieru, un alt frate de peste Prut, cu care se mândresc și românii. În 15 iulie 2008, din sanatoriul Speranța, de la Vadul-lui-Vodă, Vieru îi scria lui Păunescu un ultim mesaj:
„Iubite frate Adrian Păunescu, nu suntem o țară atât de întinsă încât să nu fie auzit până la capătul ei glasul tău, atunci când strigi către bucuriile și suferințele neamului. Nu suntem o țară atât de mică, încât să nu încapă între fluviile ei, între Carpații și dealurile sale, harul pe care ți l-a dat Dumnezeu. Te rog să te consideri un poet fericit. Eminescu s-a dus în pământ demult și glasul său fusese auzit abia ieri. Abia ieri fusese auzit de români geniul harului său, peste lătratul atâtor câini. Glasul tău este auzit azi, lumea fiind mai informată și mai cultivată în epoca internetului.
Te aude și Basarabia.
Te iubește și Basarabia.
Te cântă și Basarabia.
De acolo, de pe culmile poeziei tale, românii basarabeni își văd Țara, iar frații tăi de cuget și duh, Coșbuc și Goga, Bacovia și Arghezi, Labiș și Sorescu, Ioan Alexandru și Nichita Stănescu, se bucură acolo în ceruri văzând cum plutește printre români lumina poeziei tale.
Să ne trăiești! La mulți ani!“
- P.S.
E 5 noiembrie, 2010. Nici Păunescu, nici Vieru, nu mai sunt în viață. Iar Eminescu și ceilalți au murit demult.
Se face întuneric în cultura română?
Dani Rockhoff / UZPR
(varianta inițială a textului a apărut în 5 noiembrie 2010, pe Contributors.ro)
Foto: Wikipedia