◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro13.07.2024

„Poezia, artele, în general, aduc miezul, aduc conținutul”. De vorbă cu poetul Felix Sima

– Sunteți născut în localitatea Măgura din Județul Vâlcea. A influențat mediul natal formarea dvs. ca poet?

Pentru fiecare, cadrul natural în care se naște este mirific. Acolo deschizi ochii și începi să cunoști lumea. Livezi de meri, de pruni, de peri și de gutui… Lume îmbrăcată cu cojoace… „Pocnind din bici, pe lângă boi…”. Sănii cu cai… căruțe cu cai… Femeile la războiul de țesut, bărbați întorși de la Războiul Mondial. Copii îmbujorați de laptele băut. Turme de oi, turme de vaci, turme de curci și turme de gâște… Până în 1950,la cooperativizare, ciobanii din Măgura aveau, în total, cam 3000 de oi. După aceea, au mai rămas cam cu 1.000… Primăvara, toți vecinii ieșeau la focuri să ardă lujerii uscați din grădini… căraseră bălegarul pe câmpurile arate… săpau grădinile cu hârletele, netezeau pământul, la drept, să-l facă „tablă”, cu grebla de fier… făceau răzoarele pentru legume, săpau și în grădina din fața casei – răzoarele pentru flori… narcise, zambile, rozmarin, lămâiță, mentă, trandafiri, cuișoare… Când se lăsa întunericul, intram în casă, la lampa cu petrol, la lectură… în special Sadoveanu și Eminescu… Eu, acuma, locuiesc în casa bunicii, pe care am restaurat-o modern, dar i-am păstrat alura și o mulțime de obiecte. Am citit „Luceafărul”  și „Scrisoarea III” de sute de ori, le mai știu și acuma, dacă mă concentrez puțin. Din Sadoveanu aveam în bibliotecă: Bordeienii, Crâșma lui moș Precu, Nada florilor, Venea o moară pe Siret… aveam volumul II din Divina comedia, Purgatoriul lui Dante Alighieri și Antologia poeziei de azi, în două volume, de Ion Pillat și Perpessicius, volume pe care le-am înstrăinat, între timp. Regret. (Le-am dat împrumut unui amic care a binevoit să decedeze iar eu nu am mai cerut familiei cărțile nici până în ziua de azi, din păcate… Sora bunicii mele, Domnișoara Alexandrina Rusalina Bobolea, născută în 1906, „fie-i numele binecuvântat și pomenit din veac în veac”, fusese învățătoare în satul Măgura și rămăsese de la ea, în casa părintească, o mulțime de cărți printre care și acestea pe care vi le-am amintit, pe care le păstrez și acuma. I-am dedicat o  carte în care am consemnat: „Fost-au scrise acestea întru captarea, ca într-un sipet, a sufletului uneia dintre cele mai dragi ființe din viața mea, Domnișara Alexandrina Rusalina Bobolea”. Nu mai trăiește niciunul dintre foștii ei elevi – cărora le-a pus condeiul în mână. Se învăța cu tăblița și cu condeiul. Ea a murit domnișoară, la treizeci și șase de ani, în 1940. Făcuse Școal Normală de învățători la Râmnicu Vâlcea.

– Nichita Stănescu spunea că „poezia este lacrima care plânge cu ochiul” – pentru dvs.,  ce reprezintă poezia?

Tot Nichita Stănescu spunea că „poezia este altceva”. Ea nu este, pe românește, nici ciorbă, nici tocăniță, nici friptură, nici desert. Ea vine printr-un limbaj care este tradus în limbajul omenesc. Personal, am scris câteva Definiții ale poeziei:

Bărcile se sparg în scânduri,

Frunza-n ţară caldă pleacă…

Mergi frumos şi mergi pe vârfuri,

Poezia este dacă…

 

… Pe zăpadă, somnoros,

Toate-mi sunt cum vreau, în gând,

Glezna v-o sărut frumos…

Poezia este când…

 

… Caii verzi sunt pe pereţi,

Cap de vânt la uşă râde,

În atlasul cu poeţi

Poezia este între…

 

… Cei ce sunt, din care scadem,

Împărţind cadran ceresc,

Este ce putem să roadem

De pe-un Os Dumnezeiesc…

 

***

Îşi cunoaşte bine glasul,

Îşi cunoaşte bine rostul,

Cântă sus, în vârful casei,

Precum cântă-n gândul nostru…

 

Învăţată de la soare,

De la spicul nalt şi verde,

Apa vieţii Dumisale

Tot prin viaţa noastră-şi pierde…

 

Stă acolo sus şi cântă

Despre ce aude-n vis…

Este tot ce pot să spun

Despre Ea, oral şi-n scris…

 

***

Numesc Poezie…

Partea de vorbire

Care nu se aude

Şi nu se scrie…

Vom fi zero pentru generațiile viitoare. Rămânem în istoria moartă. Istoria vie care este? Prezentul! Dacă le lăsăm urmașilor o casă, o bucată de pământ, un loc de înmormântare în cimitir, își vor mai aduce aminte de noi.

Am avut poeți buni în Râmnic. Îi întâlneam la cenaclul „I.L. Caragiale”, cum se numea prin anii `60. Erau I.I. Alexandrescu, Ilie M. Stan, Constantin Necula, Traian D. Lungu, Alexandru Mircescu… Cine mai știe de ei? De Florica Mitroi cine mai știe? Am început s-i uităm pe George Anca și pe Dragoș Vrânceanu. Cartea lui Viorel Nei Darie, „Jocuri din acvariul familial”, am publicat-o noi de curând, eu și dr. Adriana Trăistaru, de Ilie Tănase cine mai știe? Mai știu eu și alți câțiva de vârsta mea… după ce ne vom duce și noi… aleluia! Istorie moartă! George Țărnea avea prestanță… el venea de la București, Bucureștiul îi dădea și aură… oricum, el publica mai mult decât toți în presa literară, avea și susținerea financiară a lui Mugur Isărescu (fiind văr cu mama sa) să-și publice cărțile, își făcuse studenția și boema la București și era coleg de generație cu Florentin Popescu, Dan Fruntelată, Dan Mutașcu, iar aceștia se publicau unii pe alții, se susțineau reciproc, deveniseră foarte cunoscuți și erau și bine plătiți. George Țărnea venea de la partid, partidul dicta prin el, el aducea montaje literare pe care le puneau în scenă, în comune, cu artiștii amatori, el câștiga bani buni cu care să trăiască în București. Avantajul lui era că scria bine și montaje literare patriotice, era pe linie, dar scria bine și „poezie particulară”… Îi mai știm noi… Peste frunzele lor putrede vor putrezi frunzele noastre… Asta se petrece în Natură… natura își urmează legile ei…

Generațiile viitoare vor avea liderii lor, vedetele lor, prioritățile lor… poezia va trăi, oricum, veșnic… nu o va scoate nimeni din mintea omului… care are nevoie să-i spună cineva despre iubire, despre suflet, despre natură și despre însăși viața pe care o trăiește… Fără poezie, omul rămâne ca o nucă seacă… Poezia, artele, în general, aduc miezul, aduc conținutul.

– Ați avut un mentor literar? Dar un model?

Mentor? Model? Am însăși Poezia din „Antologia…” despre care tocmai ți-am spus mai înainte și „Divina comedia” a lui Dante Alighieri din care nici acuma nu înțeleg prea multe, dar muzicalitatea, fluxul ideilor și al versurilor m-au încântat și incitat întotdeauna!

Din „Antologie” am citit de pe la 5 ani, când fratele mai mare îmi dădea „scatoalce” dacă nu învățam literele… I-am găsit acolo pe Ion Barbu, Lucian Blaga, Topârceanu, Minulescu, Bacovia, Artur Enășescu… valori românești, valori universale… dormeam cu ei la căpătâi… și toți aceștia însemnau ceva pentru mine…

– Ce amintiri aveți din anii de liceu petrecuți la Craiova?

Despre profesorul extraordinar la limba latină domnul Olaru, profesori extraordinar la limba și literatura română Banu și Cureleanu, profesori celebri ai Craiovei…Citiți, vă rog, pe internet, la Colegiul Carol I din Craiova… Mai știu și acuma „Să scandez cu mult nesațiu/ Din Propertiu și Horațiu” (vorba lui G. Călinescu), mai știu și acuma „Dacia literară” și programul său, îl știu de pe atuncea pe Macedonski, „poetul rozelor ce mor/ Mor în grădini și mor și-n mine”… făceam vizite la casa Traian Demetrescu, stând de vorbă cu sora sa, l-am întâlnit acolo și pe poetul Eugen Constant care îmi spunea că la el, la moșia părinților, lângă Craiova, se culca în iarbă și stătea ore întregi cu ochii pe cer, inspirându-se din traiectoria norilor, din mișcarea maselor de aer… a fost primul poet viu pe care l-am cunoscut… ne întâlneam la Bibliotecă… el mi-a recomandat să citesc Baudelaire, Edgar Alain Poe, pe care el îi citea în original… părinții lui făcuseră pușcărie politică, iar el era tras pe linie moartă… avea, deja, vreo șaizeci de ani și își făcea frecție cu apă rece la rădăcina părului, să nu-i cadă părul, să-i întărească rădădina… așa îmi spunea… și mă învăța să fac la fel… și mă învăța să fac respirații dimineața… zece aspirații puternice, să nu se anchilozeze plămânii… cred că este important ce îmi spunea, ce mai știu din toate cele zise pe atunci… I-am citit mai apoi poeziile… bijuterii fermecătoare, delicate ca însuși sufletul său pe care l-am cunoscut   în mai multe rânduri, clipe rare care s-au cristalizat în mine…

Dar cel mai formidabil amănunt: l-am descoperit, încă din copilărie, pe marele Brâncuși. „Omul jupuit, ecorșeul” îl duceam noi, elevii, din clasă în clasă și făceam lecțiile de anatomie, sistemul osos, sistemul muscular și sistemul nervos, pe ecorșeul lui Brâncuși! Îl culcam pe spate, cu încă un coleg și ne spunea profesorul la ce clasă va avea următoarea oră , să îl ducem, la etajul 1, la etajul 2 sau la etajul 3 în Colegiul Carol I, pe atunci „Nicolae Bălcescu”, iar în râmnicu Vâlcea, în clasele XI și a XII, am avut profesori pe minunații Constantin Gibescu la literatură universală și Renner la limba germană – pe care îi avusese și Nicolae Manolescu și de care își amintește, cu drag, în scrierile sale memoriale și memorabile. Apropo de citate memorabile. Iată unul al distinsului critic N. Manolescu, la înhumarea căruia tocmai am participat la începutul lunii. Dumnezeu să-l odihnească și fie-i țărâna ușoară alături de părinți și rude, în cimitirul de la Râmnic. „A citi înseamnă a descoperi calea de acces la sufletul cărților. O cale dificilă și delicată, care ți se deschide pe neașteptate sau ți se închide când ți-e lumea mai dragă. Orice cititor cunoaște gustul acestei experiențe. Nu poți citi oricând orice carte. Mai mult: n-o înțelegi cu adevărat decât în anumite clipe privilegiate…. Ca și oamenii, cărțile au enigmele și vicleniile lor. Crezi că le stăpânești citindu-le și, în realitate, ele se joacă cu tine, te adeșenesc sau te resping, ți se dezvăluie sau ți se refuză, secretem fermecătoare, cochete. Uneori ai impresia că ele te citesc pe tine mult mai bine decât le poți citi tu pe ele. Cărțile sunt psihologi mult mai profunzi decât oamenii. Și cum să nu tragem de aici încheierea că și ele au un suflet?”

Iar la Școala postliceală de biblioteconomie am avut profesor pe cel mai mare profesor de biblioteconomie din România, pe dl profesor Gheorghe Popescu, iar la bibliografie pe cel mai mare profesor de bibliografie din România, prof Ion Ionescu… 

Dar la Craiova, cel mai formidabil era „Cabinetul Constantin Brâncuși” de la Muzeul de artă, pe pe care l-am descoperit prin anii `60… acesta m-a uimit întotdeauna… Muzeul avea atmosfera unui muzeu obișnuit, tipic epocii respective, însă Cabinetul Brâncuși uimea prin însăși denumirea lui… era cu totul special… ca un laborator al unui savant. Cabinetul de lucru al savantului Brâncuși! Oltenia și-a binecuvântat dintotdeauna pe olteanul lor de vârf! L-am descoperit pe la vârsta de 10 ani… De atunci îl port în suflet, ca pe un obiect de preț! Vă dați seama ce înseamnă asta? Să trăiești cu o sinteză a artelor moderne – toată viața? Te marchează definitiv! Te face să fii altfel, să gândești altfel, să fii tu însuți altceva… să ajungi la sinteză, să elimini surplusul…

– Care sunt cele mai dragi amintiri din perioada anterioară anilor `90?

Clipele când mergeam la „Cabinetul Brâncuși” au fost clipele mele de revelație! Acestea au fost cele mai dragi clipe ale vieții mele! Iar clipele de coșmar îndelungat, au fost un an și patru luni de armată… Cu târâșuri pe coate și genunchi, cu pază de santinelă… „să nu intre inamicul în cazarmă”… cu superiorii care-mi spărgeau periodic noptiera, să-mi citească prin caiete, să-mi găsească ceva scris dușmănos (văzuseră că scriu ceva, dar nu le spusesem niciodată ce scriu, despre ce scriu, era un secret al meu pentru care am pătimit foarte mult).  Păzeam cu strășnicie hotarele unității militare, „să nu intre nici pasărea!”, după cum aveam în consemn. A fost o întrerupere de studii cărturărești pe care cu greu am recuperat-o apoi, dacă am mai recuperat-o vreodată… Doream să fac planton schimbul II, de la 12 noaptea la 3 dimineața, pe un hol al dormitorului comun, unde era o liniște perfectă și puteam citi și gândi… cele trei ore de singurătate erau cele mai fericite ore ale mele… în rest.„Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală” (Și pe acestea le-a zis, foarte bine, Nichita Stănescu).

 Vreau să vă spun că  eu am depus spre jurijare dosarul meu cu versuri în 1975, pentru concursul de debut din 1976, iar rezultatele s-au dat ]m 1977 ;i, din cauza daunelor provocate de cutremut cartea a ap[rut ]n 1978… O ]ntreagă tevatură… care  te zguduie, te macină… Existau numai trei edituri care lansaseră concursuri pentru debut în poezie și în proză… Editura „Albatros”, Editura Cartea românească și Editura Eminescu. Juriul era format, la „Albatros”, din Mircea Sântimbreanu, directorul editurii, poeta Gabriela Negreanu, redactor, Ioanichie Olteanu, directorul revistei „Viața românească”, criticul Corneliu Regman de la aceeași revistă, criticul Laurențiu Ulici de la revista „Luceafărul”. Pe cartea donată Bibliotecii Județene Vâlcea (se găsește la Sala de lectură) scriitorul Paul Anghel a consemnat: „În ziua când a fost lansată, în premieră pentru Româniam cartea  „Cineva mai tânăr” și au semnat mai mulți dintre cei care au fost de față: Laurențiu Ulici, Cornel Regman, Malvina Urșianu, Ilie Purcaru, Ion Coja, Gabriela Negreanu, Florica Vrânceanu (murise mai devreme Dragoș Vrânceanu). Într-un interviu din anii 2000, poetul Liviu Ioan Stoiciu se arăta indignat că nu a câștigat el concursul din anul acela… a mai așteptat un an… El s-a dedicat apoi total literaturii, s-a mutat la București prin anii `90 și a lucrat, de pe atunci, la „Viața românească”, în miezul cel fierbinte… Să fie sănătos și de folos! Am preferat să rămân în capitala Râmnicu-Vâlcea, capitala dintre munți, capitala mănăstirilor domnești, bizantine, capodopere de artă și de spiritualitate.

Putem să o lungim până mâine sau până poimâine, dar este suficient pentru astăzi!… Ar putea să se numească această convorbire a noastră: La un pahar de vorbă în vânt… dar i-am da prea mult derizoriu și nu aș vrea să fie chiar așa…

La noi, în mod special sâmbăta când bate clopotul de vecernie, așa știm din bătrâni, toată lumea încetează lucrul, se spală pe mâini și pe față de praful zilei în care a trăit prin țărână, la sapă, la coasă, la jumulit de buruieni, se curăță de mizeria zilei care a trecut și intră în casă… Începe duminica, e repaus, e liniște și pace! De hrănit și adăpat animalele și păsările… Aleluia și Amin! Luni o luăm de la capăt cu munca…

 

Interviu realizat de Cristian Ovidiu Dinica

Foto: pixabay.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *