◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro22.06.2024

Eseu despre cuvânt poetic: rostire și scriere

Literatura e a cuvântului. Sculptura este a dălții. Pictura a culorii. De cele mai multe ori, cuvântul sculptează mai profund decât dalta ori culoarea. Cuvântul e temelia Bibliei, care începe astfel: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. Numeroase interpretări au fost rostite din perspectivă teologică, filozofică, literară, științifică, lingvistică. Prin Cuvânt, cel ce vorbește / scrie mărturisește și se mărturisește. Vorbirea articulată dă măreție omului și gândirii sale. Vorbim după cum gândim și gândim conform cuvintelor folosite.

Semioticianul (Limitele interpretării, 1990) și romancierul italian Umberto Eco  (ex. Numele trandafirului, 1980) preia după  J. Wilkins o poveste (indiană) despre cuvântul scris și cuvântul rostit: Un sclav e trimis de Stăpân să ducă un coș cu smochine și o scrisoare cuiva. Pe drum, Sclavul mănâncă o parte din smochine. La destinație, este învinuit de daune. În gândul lui simplu, crede că scrisoarea l-a pârât, făcând-o mincinoasă. Este trimis și a doua oară cu smochine numărate și cu scrisoarea însoțitoare. Înainte de a gusta din smochine, ascunde scrisoare sub o piatră, convins că astfel nu are cine să-l pârască. Prins cu minciuna, consideră că hârtia scrisă e „lucru dumnezeiesc”, respectând-o ca atare.

În același sens, solicităm cititorilor să identifice diferența dintre adevăr și fals, cuprinse în semnificația cuvintelor. Cică un vizir i-a răspuns împăratului său: diferența dintre adevăr și fals este de „un deget”. ”Distanța dintre ochi și urechi este de un deget”. Vederea este purtătoarea adevărului, iar rostirea a ambiguității. În fine, întrebat despre ceea ce citește, prințul Hamlet răspunde: „vorbe, vorbe, vorbe!”

Cuvântul rostit, slobozit spre Cineva, se poate uita în semnificația sa, dar starea psihică indusă acelui Cineva se reține ca un ecou multă vreme. Dacă cineva a jignit, apucă să gândească: „îl uit, dar nu iert”. Efectul cuvântului rostit nu e „vorbă în vânt”, ci o sabie sau adiere de libelulă. O dată vorba rostită, semnificația nu mai poate fi anulată, iar efectele sunt necontrolabile. Cuvântul scris e altceva. Eu am să dau sama de ale mele câte scriu, spune cronicarul Miron Costin. Scrierea e un lucru veșnic. Da, cred în ceea ce-mi sugerează un prim cititor: cuvântul – scris sau rostit – e „o antiteză”. Jocul cu vorbele menține tipul de relații dintre oameni.

Deja am căzut în potențiala capcană a exigenței cititorului: Cuvântul ne este dat să ascundă sau să mărturisească adevărul ? Trăim pentru adevăruri sau pentru Adevăr? Care e sensul acestui cuvânt în raport cu literatura? Un text, presupus adevărat, e o descriere a unei realități: întâmplare, eveniment, relatare, portretistică, reportaj etc. Cuvintele care descriu încropesc texte neliterare. Acestea n-au ambiguitate, polisemantism, imaginație, însușiri ce țin de creativitatea literară.

Ținutul Shiraz nu este doar generator de vinuri alese, ci și locul în care poeții Saadi, Hafiz ori Khayyam au dat cuvântului dreptul de a stârni emoționalitatea. Sub protecția frumuseții poeziei, grădinile cu havuze, crini, iriși, trandafiri au devenit surse de plăcere pentru verbul încrustat de arome și culori. „Veniți, privighetoarea cântă și liliacul a-nflorit”, declamă Macedonski, dedicând un rondel poetului persan Saadi,. Domnița pare „mai argintată ca un crin”. Se folosește cuvântul poetic pentru omagiul adus tinereții, luminii, iubirii și frumuseții în fermecătoarea „noapte de mai”:

 

„Reînviază ca prin farmec idilele patriarhale

Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale;

Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in,

Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin…”

 

O foarte frumoasă închipuire a persanului, din vremea în care cuvântul primea excepționale înfățișări lirice, o recuperăm din buclele parfumate ale iubirii:

 

„Iar inima lui Hafiz în părul parfumat

venit-a să se joace. Dar nu a mai plecat,

căci a rămas pe viaţă în bucle-ntemniţat…”

 

Cum am putea medita asupra cuvântului poetic, în grădinile suspendate ale Semiramidei, fără ”a recita” din Omar Khayyam, un încântător poet al iubirii și vinului?:

 

„Acest vas fu odată un biet îndrăgostit

Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.

Iar toarta era braţul ce mângâia mâhnit

Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase”

 

Astăzi, e plin pe Facebook de „poeți”, ce râvnesc la gloria deșartă a cuvântului care creează. Astăzi, editurile se întrec să tipărească fără noimă plachete semnate de versificatori, de sonetiști, de afoni în semantica verbalizării. Pare destul de „ușor a scrie versuri / când nimic nu ai a spune”, glosa Eminescu. Cuvântul poetic e o punte către realitate, dar una împânzită de frumusețe și arome trandafirii.

Râvnim la vremea când lumea întreagă va fi cuprinsă de frumusețe. Poetul Ștefan Mitroi, în lirica sa Atâta frumusețe, își imaginează că în satul său a sosit o femeie foarte frumoasă și a răspândit frumusețea în grămăjoare din care sătencele „luau pe furiș, pentru vremea când aceasta avea să le pălească”.

Rostind, după modelul Evanghelistului Ioan, despre „Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”, vă atrag, dragi cititori, în povestea Șeherezadei, cea care, prin cuvântul povestit, și-a salvat viața, cum zice basmul O mie și una de nopți.Lăsând povestea neterminată, Regele este curios de finalul acesteia, iar soția sa – una dintre fericitele povestitoare ale lumii – relatează cu har și dragoste Lampa lui Aladin ori Ali Baba și cei 40 de hoți și alte 999 de povești. Întâmplările dau cuvântului puterea de a îmblânzi furia regelui și a amâna omorârea soției pentru încă o noapte. După 1001 nopți de povestit, cuvântul acestora a devenit – cum spun psihologii – terapie, anulând decizia ucigașă a regelui.

Ca să impresioneze, Cuvântul are nevoie de un surplus de emoționalitate. Întrupat în imagine și sculptat cu grație în poeme, Cuvântul creează, așa cum procedează Creatorul, făcând din poetul adevărat o fărâmă din Sine. Mă întreb, neprețuit cititor: ce mesaj ți-aș putea transmite? Poate despre frumusețe pe care Cuvântul mărturisit o presară în lume, printre oameni fericiți! Dar pe cei nefericiți, cum îi sfătuim?

      

Anton Ilica

Foto: pixabay.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *