Organizată pe genurile specificate în titlu, recenta carte a cunoscutului istoric și critic literar Marin Iancu (10 martie 1950, Alunișu, Cluj) însumează cronici publicate în anii 2019-2023 în diferite reviste literare din țară (în ordinea articolelor inserate: „Argeș”, „Bucureștiul literar și artistic”, „Litere”, „Pro Saeculum”, „Tribuna”, „Expres cultural”, „Portal-MĂIASTRA”, „Caligraf” și „Conexiuni culturale”).
Nu mai e nevoie s-o spunem că simțul valorilor este la criticul Marin Iancu atât solid-orientativ cât și justificativ în susținerea unor scriitori de azi mai puțin cunoscuți, în comparație cu cele 19 portrete (multe din ele dedicate unor clasici sau contemporani precum Vasile Alecsandri, Al. Odobescu, Eugen Goga, Perpessicius, Mihai Ralea, Basil Munteanu, Petre Pandrea, Petru Creția, Nicolae Oprea, Barbu Cioculescu, Stan V. Cristea, Iulian Chivu, A. Gh. Olteanu, Mariana Pândaru, Petru Isachi, Nicolae Dina, Mircea Moț, Dorin Uritescu, Titi Damian) dintr-o altă recentă lucrare, „Radiografii critice” (Editgraph, 2023, 230 p.)
„Exerciții(le) de lectură” pe marginea unor cărți de poezie și proză ale unor autori de azi devoalează un spirit critic comprehensiv, aplecat cu vocație de analist și chiar de hermeneut asupra unor autentice valori din generații diferite (31 de toate), de la Ion Creangă și George Coșbuc, la Panait Istrati, Eugen Ionescu, Peter Neagoe și Ștefan Baciu, de la Sergiu Filerot, Alexandru Lungu, Dimitrie Stelaru și Ben Corlaciu, la Horia Bădescu, Teofil Răchițeanu, Dumitru Hurubă, Florea Burtan, până la mai recenții Flavia Adam, Emilia Amariei, Remus Valeriu Giorgioni, Ion Cristofor, Zoia Elena Deju, Maria Pal, Maria Postu, Ioan Potra, Ovidiu Purdea-Someș, Alexandru Jurcan, Dafin Mureșeanu, Sânziana Mureșeanu, Mihaela Oancea, Iuliana Paloda-Popescu, Corin Bianu, Angi Melania Cristea, Virgil Andronescu.
Însă nu pe criterii generaționiste sunt grupați acești scriitori, ci pe genuri (poezie și proză), în ordinea în care au apărut în periodice din întreaga țară comentariile respective, din 2019 până în februarie 2023.
Culegerea începe cu cronica mai amplă dedicată antologiei lirice „Adorații și alte depărtări” a scriitorului teleormănean Florea Burtan (redactorul-șef al valoroasei reviste „Caligraf” de la Alexandria, ce apare – „sub egida Uniunii Scriitorilor din România” – de 23 de ani, fără întrerupere), realizată din ultimele cinci volume din cele cincisprezece publicate pe durata a peste patru decenii de activitate literară, individualizând un timbru liric original, în cadre de „domesticitate naturist-cosmicizantă”, „pe deplin matur și consolidat esteticește”. Antologia, „definitorie pentru sensibilitatea autorului”, pentru temperamentul și firea sa („duioasă, de om visător”) ne relevă în Florea Burtan „un poet autentic”, deopotrivă sondând reliefuri „existențiale”, cu o seninătate „grav-scrutătoare a stării de conștiință artistică”, dar și zone de muzicalizări clasice („romantic incurabil”), într-un discurs simplu, transparent, persuasiv, obsedant chiar, „pus în evidență cu insistență prin ritm, muzicalitate, refren, incantație, repetiții la toate nivelurile”. Într-o cronică mai recentă (din 2023), universul acestei poezii „cuceritoare” este așezat „sub semnul iubirii și al profunzimilor eseistice”, poetul fiind un „discret, stilizat și lipsit de orgolii, inspirând sinceritate, calm, rafinament umanist”, un „gentilom” ferit de teatralitate și deșartă pedanterie (atitudini nu chiar rare printre confrați)
În cazul lui George Coșbuc, criticul remarcă „resuscitarea arhaității unei lumi”, „caracterul scenic al multora din creațiile poetice” (G. Călinescu numea acest lirism „reprezentabil”, „ilustrare dramatizată a unui conținut pasional”, în care mai târziu Mircea Tomuș vedea niște „scenete” populare, de o epicitate idilică și baladescă.
Alta este, însă, poezia „în cătușe”, violentă, protestatară, sarcastică a lui Sergiu Filerot/ Gh. Niculescu (3 febr.1924 – 24 sept 1989), scriitor din „generația războiului”, condamnat la moarte pentru „crimă contra siguranței Statului”, comutată în ultima clipă la muncă silnică. „Albatrosist” cu mare prețuire pentru Marin Preda (în volumul din 1985, „Reîntâlniri”, poetul oferă multe informații despre grupul și revista „Albatros”, reproducând chiar ultimul număr rămas în șpalturi), Filerot a fost un apropiat al criticului Marin Iancu, care evocă întâlnirile sau convorbirile la telefon cu poetul după experiența carcerală, până în toamna lui 89, „nerăbdător să se reîntâlnească în tihnă cu Marin Preda, a cărui dispariție cu mult prematură a suportat-o teribil de greu, pricinuindu-i mari dureri sufletești”. Viața poetului, sub cele două dictaturi carlistă și antonesciană („una de extremă dreaptă, alta militară pe timp de război”), acuzat de defetism, a fost fatalmente „un adevărat calvar” Interviul luat cu mult înainte poetului a fost publicat de critic abia în 1900, după 2000 cunoscându-l pe liderul grupului „albatrosist” Geo Dumitrescu, cu care va discuta un plan „de reconstituire și tipărire a caietului «Sârmă ghimpată»”, plachetă colectivă de versuri, cooptându-l în proiect și pe criticul literar Al. Condescu…
Un alt „albatrosist”, din aceeași generație „a războiului”, mare inconformist și inadaptat, este Alexandru Lungu (1924, Cetatea Albă – 2008, Köln), autorul cunoscutului volum liric premiat „Ora 25” (1946), interzis și retras imediat din librării, conținând „adevărate spovedanii nevrotice” și viziuni de o „adâncă transparență tragică”, ce-l apropie de Ilarie Voronca și, mai ales, de Geo Bogza. Emigrat în Germania, s-a alăturat exilului românesc publicând în periodicele diasporei și editând plachete de versuri. După 1990 se „reintegrează” în peisajul literar din țară, publicând intens până în anul morții volume de versuri, antologii bilingve româno-germane, îndeosebi în colecția „Semn” din Bonn(Ed. Raubach).
O atenția aparte este rezervată antologiei din creația poetică a lui Dimitrie Stelaru/Dumitru Petrescu (1917-1971, la p. 39 apare ca an al nașterii 1916!), „prințul neîncoronat al boemei bucureștene” („O sută și una de poezii”, Ed. Academiei Române, 2020), realizată de Mircea Moț. „Albatrosist” prezent în toate cele șapte numere ale revistei (lirica acestuia este de „o inefabilă tristețe”), – dl M. Iancu este autorul lucrării din 2013, „Portret de grup. Albatros, Sîrmă ghimpată, Gândul nostru” – , Stelaru va colabora, după suprimarea revistei, la recent înființata Editură „Alfa” condusă de Sergiu Filerot, placheta de versuri din 1942 fiind „respinsă” și „distrusă în tipografie” de Siguranța Statului. Marin Preda, un apropiat al poetului, îl vedea pe acesta drept „frate mai mic al francezului François Villon”, iar Eugen Jebeleanu drept autor al unei „poezii stranii, cu ecouri din Poe și Verlaine – însă Poezie, marcată de gheara de aur a «Himerei» și de aceea cenușie a «Suferinței».” La rândul său, dl Marin Iancu apreciază înclinația poetului către „un anumit decorativism, cu accente ale unei imaginații în delir, amintind, prin acuitatea senzorială puțin comună a imagisticii, de Gherasim Luca, sau pe aceeași linie neo-avangardistă a poeților C. Tonegaru, cunoscut pentru gustul său spre straniu, pentru insolit, sau Ben Corlaciu, un at programatic contestatar din peisajul acestui lirism de tranziție.” (Poezia vagabondajului).
La rândul său, poetul, prozatorul și traducătorul Ben Corlaciu (prezumtivul „ginere”, din anii ’50, al lui Lucian Blaga!), „rebel și viforos”, de o insurgență patetică „deranjantă”, este considerat „un damnat pelerin al serilor” (n. 6 martie 1924, Galați – d. 15 iunie 1981, Paris), supus presiunilor și plecat în 1975, solicitând azil în Franța. Sfârșind prin a fi asasinat în metroul parizian în vara lui 1981, „posibil de agenți ai Securității”, în condiții rămase până azi „neelucidate”…
Un alt dezrădăcinat, trăind departe de țară, Ștefan Baciu (n. 29 octombrie 1918 , Brașov, Austro-Ungaria – d. 6 ianuarie 1993, Honolulu, Hawaii, USA), scrie „poemele poetului singur” (1935). Ajunge în 1962 profesor de literatură braziliană la Universitatea din Honolulu, unde va rămâne definitiv, remarcându-se printr-o operă complexă, de factură poetică, eseistică, memorialistică și traduceri, devenind „cel mai complet cunoscător de literatură modernă latino-americană” (Carlos Drummond de Andrade). Va edita acolo revista „Mele” (1965-1992), un fel de „scrisoare internațională de poezie, imprimată la xerox”. Începând din 1935 până în 1988, Ștefan Baciu a publicat zeci de volume (poezie și memorialistică), lirica sa având în linii dominante „un profund sentiment al dorului”, exprimând totodată, după cum aprecia Vintilă Horia, o sfâșiere sufletească între „singurătatea dezesperantă a exilului” și „amintirea paradisului pierdut”.
Un poet de mari ambiții estetice este Horia Bădescu (n. 24 febr. 1943, Arefu, Argeș), un blajin visător de o ceremonioasă gravitate, al cărui lirism ar sta sub semnul „eternei reîntoarceri” (argeșean dezrădăcinat!), totul cu o pace interioară „a ființei cuprinse de undele contemplației apolinice și de calmul fraternizării la modul franciscan cu natura”. Căderea din paradisul „vârstei de aur”, cam în rezonanțe blagiene, dar original modulate stilistic, ar amprenta lirica celui care declarase: „Nu știu dacă veșnicia s-a născut la sat, cum credea Blaga, dar știu că timpul copilăriei mele, care n-a fost lipsit de întâmplări dramatice, de frustrări și de îndestule lipsuri, peste care a trecut tăvălugul unei «istorii în marș», cum spunea unul dintre sloganurile epocii, timpul acela mi se pare și acum în afara duratei.”
Un alt poet clujean valoros este Ion Cristofor, despre al cărui volum memorabil „Poeme canibale” am scris și noi. Intelectual reflexiv, spirit modern, autor al unei lirici dând glas unor obsesii existențiale și neliniști grave vizând poezia, singurătatea, condiția umană, moartea etc., liricul „e original în senzorialitate, caracterul expresionist al viziunilor crește și se acutizează”. Poetul – „prezență din cele mai originale din poezia de azi” – se dovedește un „inventator fantast de simboluri”, tinzând la o marcă stilistică proprie ce poartă „amprenta pregnantei intelectualități”, a mai vechiului echinoxism ce i-a marcat începuturile.
Desigur, multe sunt cronicile în care criticul surprinde „figura spiritului creator”, intuind exact, în puține cuvinte, esențialitatea lirismului în cauză. Bunăoară, în cartea semnată de tandemul aproximativ rezonant Mihaela Oancea și Dumitru Hurubă, criticul identifică cele „două fețe ale poeziei”, între „înclinația laconică și hieratică”, care e structurală poetei, și plăcerea umoristului de a persifla discursul „găunos și stereotip”, în binecunoscutul stil tradițional și colocvial propriu acestuia.
Dacă Sânziana Mureșean ilustrează în recentul „Osuar” (2020) o „poetică a privirii” pe un bogat fond biografic, cu intarsii nostalgic-livrești și de evidente „energii lăuntrice”, mult mai discretă biograficește, Maria Postu ar sugera prin bogata imagistică „ușa spre raiul pierdut”, adică un lirism „al solitudinii” într-o „amiază” a maturității depline.
Pentru Iuliana Paloma-Popescu poezia este concepută „ca rugăciune”, distilând esențe biblice cu fină sintaxă afectivă, spiritul litanic tinzând către „o consecvență imagistică aforistică și oferind eului moral un fel de aură echivalentă unei contopiri cu Absolutul.” Foarte aproape de acest areal spiritual se află și lirica Zoiei Elena Deju, exersată pe durata a trei decenii de activitate, de la „Limpezimi de mărgăritar” la recentul volum „Rotitor”, marcând deplina maturitate a viziunii și limbajului liric. Dincolo de „afectare” și „cochetării feminine”, poeta „resacralizează” lumea, prin trăiri profund interiorizate transpuse în imagini de o vizibilă forță, de „largă paletă metaforică”, construind o poezie „a elanului ascensional și a spiritualizării”: „Prin atitudine și cu unele deosebiri de orizont, de opțiuni și de referințe firești, poezia Zoiei Elena Deju se situează la nivelul unei sensibilități moderne, demonstrându-și vocația de a-și defini starea poetică prin asociații selectate ca mod particular de a-și reprezenta lumea și de a impune detaliul.”
O „magie a limbajului poetic” ar exprima și lirica Mariei Pal, reflexivă, gravă, izvorând dintr-o sensibilitate „ultra-realistă” (Marian Papahagi), cu toate simțurile la pândă, precum în volumul comentat și de noi „Deschizi colivia” (2022), decantând „semnificațiile unor experiențe fundamentale” – „voce lirică plină de sensibilitatea unei armonii în descrierea stărilor de nostalgie, cu un scris delicat și seducător, ce corespunde tuturor cochetăriilor feminine, cu un stil desfășurat în structuri de evidentă expresivitate.”
Dacă la Remus Valeriu Giorgioni este comentată „poezia mării” din poemele „ultra-marine” ce alcătuiesc volumul „Arhitecturi selenare” (2018), cu toate temele și motivele ce decurg din această temă, cu ecouri biblice, mitologice, culturale etc., la Teofil Răchițeanu, acest „Orfeu al Apusenilor”, căruia criticul i-a îngrijit câteva volume (dosarul critic, memorialistica), despre care am scris și noi de mai multe ori, este pusă în evidență legătura organică a poetului cu peisajul montan al viețuirii, dolorismul de ecouri onto-cosmice, neliniștile din „Improvizații” concurând la realizarea „Cronicii (lirice) de la Răchițele”. O frumoasă poezie, cu miros de rășină, de lighioane și sălbăticiuni, evocând peisajul consistent al Apusenilor, din care Orfeul bântuitor ne întinde, spre încântare, o poezie autentică, rezonând de duios eminescianism și fervent blagianism (moduri lirice bine asimilate, structural-organice în ființa sa), un consistent buchet de flori „cu rouă de Răchițele”…
La secțiunea „Proză”, autorul inserează eseuri despre Ion Creangă (Între „a juca” și „a fi jucat”), Panait Istrati („Discursul revoltei”) și Peter Neagoe („Un prozator ardelean în America”), autor al romanului romanțat despre prietenul său C. Brâncuși, „Sfântul din Montparnasse”, acordând atenție și câtorva prozatori de azi: Emilia Amariei („Cronica unei povești de iubire”), Dafin Mureșeanu („Povestiri din realitatea imediată”), Ioan Potra („Amintiri din Infern”), Alexandru Jucan („Lumea în criză”) și Corin Bianu („un prozator modern”).
Doar 50 de pagini din cele 212 ale lucrării de față sunt rezervate cronicilor despre cărți de proză, ceea ce îl recomandă pe autor, mai întâi, un critic profund al poeziei, pe marginea căreia nu face deloc „exerciții de lectură” – cum cu modestie își intitulează cartea – ci analize ori comentarii aprofundate, spiritul critic și viziunea lecturală organizată vădind reale virtuți în sondarea hermeneutică a poeziei, fie că aceasta are drept referențialitate dramele/ impasurile sufletului cu lumea imediate, fie că excursul poetic dezvoltă spații imaginare, de mai largi ocoluri vizionar-ideatice, speculativ-livrești, de acute reflexivități.
Evident, dl MARIN IANCU este o voce matură în critica și istoria literară de azi, conform unei bibliografii ce numără zeci și zeci de titluri, între care în anii din urmă s-a impus cu lucrări indimenticabile și de netrecut privind viața și mai ales opera lui Marin Preda, dar și investigații critice și filologice ale unor opere de Eminescu, Creangă, Coșbuc, G. Călinescu, Al. Piru, ultimii doi putând sugera anumite aspecte metodologice ale discursului său critic: exactitate, rigoare, erudiție, ținută stilistică, sobrietate, scrutare livresc-hermeneutică fără a cădea în acel soi de exhibiționism și pedanterie a bătutului apei în pive și derapajului în gratuitatea „peisajului” (bătutul zănatic al câmpurilor!), dovedind, totodată, un fel de empatie, de afinitate ideatică, de intrare în rezonanță cu lumea operelor comentate, printr-o atitudine detașat-umanistă, înclinând mai totdeauna spre o asumare sapiențială a fenomenelor cercetate.
Părerea noastră este că dl Marin Iancu a devenit, iată, în deceniul din urmă, prin „radiografiile” sale dovedind din plin gust estetic și o bună expertiză filologică, unul din istoricii și criticii actualității noastre literare de luat în seamă.
Zenovie Cârlugea