Vasile Sârbu, Dan Mischianu, CODEX AUREUS MEDICORUM (Daco-Romanorum 1914 -1919). PARTICIPAREA MEDICILOR ROMÂNI LA RĂZBOIUL DE REÎNTREGIRE A NEAMULUI ŞI LA UNIREA DIN 1918, Editura RAO CLASS, Bucureşti, 2020, 690 pagini (prof.univ.dr. Radu Ştefan Vergatti)
Am privit cu interes cartea imediat ce am primit-o de la Domnul general medic Dan Mischianu. Am lăsat orice alte preocupări deoparte şi am început să citesc textul acestui fascinant volum. Era firesc. Îi cunosc pe cei doi autori, ambii olteni, descendenţi din familii de moşneni, mici boieri, ai căror strămoşi au participat din plin la formarea unităţilor de panduri care luptaseră sub comanda lui Tudor Vladimirescu. Amândoi fac parte dintre oltenii care au luptat permanent, cu obstinaţie şi dârzenie, pentru apărarea drepturilor românilor. Domnul doctor Vasile Sârbu este originar din Strehaia, comuna Stângăceaua şi se înrudeşte cu urmaşii legendarului boier Radu Socol. La rândul său, dl. General dr. Dan Mischianu descinde, după bunici, dintre moşnenii din satele Galiciuica şi Cioroiaşi din apropierea oraşului-port Calafat, unde era vechiul vad al Diiului.
Să nu se uite nici un moment că dintre aceşti moşneni s-au ridicat micii boieri olteni, care mereu au fost în fruntea mişcărilor pentru dreptate. Tudor Vladimirescu, dintre aceştia, a ridicat căpitanii săi şi majoritatea celor care au luptat între pandurii lui. Aici nu trebuie să se uite că moşnenii au venit singuri, din îndemnul inimii, să se înroleze între panduri. Acest spirit de luptă a rămas permanent în minţile şi în sufletele moşnenilor olteni.
Tudor însuşi, din tinereţea lui, a fost un admirator şi discipol al lui Horia din Albac, conducătorul marii răscoale ţărăneşti româneşti din Transilvania, pe care a vrut să-l urmeze. Nu a putut să o facă deoarece era prea tânăr. Prin cei doi conducători, revoluţia românească a căpătat un caracter general. Se făcea o legătură directă între populaţia românească din Principatul Dunărean al Valahiei şi Transilvania. Se dădea astfel un caracter naţional revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu. Niciodată populaţia românească din Oltenia nu a uitat această legătură.
Dl dr. Vasile Sârbu în cuvintele capitolului introductiv, nu a uitat să mulţumească Dnei. Ioana Angelescu pentru documentele pe care li le-a dat privindu-l pe bunicul ei patern, doctorul Constantin Angelescu. Documentele pun încă o dată în lumină contribuţia de nepreţuit a medicilor la lupta pentru făurirea României Mari.
Cartea are un titlu sugestiv, extrem de bine ales: CODEX AUREUS MEDICORUM (Daco-Romanorum 1914-1919). PARTICIPAREA MEDICILOR ROMÂNI LA RĂZBOIUL DE REÎNTREGIRE A NEAMULUI ŞI LA UNIREA DIN 1918.
Cei doi autori au arătat că medicii români s-au implicat din primul moment în lupta pentru făurirea statului naţional unitar al românilor. Prin medici, termen prin care se înţelege întreg corpul medical, cei doi autori au arătat că s-a dus o luptă grea, tenace, pentru făurirea României Mari.
În vederea scrierii paginilor cărţii, cei doi autori au format un colectiv din care au făcut parte Alice Raluca Melihov, Diana Badiu, Mariana Jinga, Florentina Ioniţă-Radu.
În final există şi o bibliografie selectivă, dar sugestivă. Ea e compusă din lucrări importante. Acestea au permis să se urmărească în mod concret cadrul general al temei, dar şi documentele, mărturiile şi relatările edite sau inedite care au arătat în ce a constat contribuţia corpului medical la salvarea vieţilor şi sănătăţii oamenilor, precum şi pentru realizarea idealului naţional al României în condiţiile grele ale Primului Război Mondial.
A fost o muncă grea, insuficient pusă în lumină până la această carte.
În ea, cei doi autori au arătat că medicii au fost în primul plan al luptei din clipa în care a început Primul Război Mondial, „Marele Război”. În cel dintâi Consiliu de Coroană ţinut la Sinaia în 21 iulie/ 3 august 1914, în special prin cuvântul medicilor-oameni politici s-a precizat poziţia pe care urma să o adopte România în acel moment. Dr. Constantin Argetoianu a pledat cu extrem de multă tărie pentru intrarea imediată a ţării în război. În acel moment, regele Carol I şi principalul său partizan, P. P. Carp, au reuşit să meargă pe linia de menţinere a neutralităţii României. Împotriva acestei stări s-au ridicat medici cum a fost doctorul oltean Constantin Angelescu, ministru al Lucrărilor publice, unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară. El a fost pentru intrarea imediată a României în luptă. A susţinut formarea de spitale, înzestrarea armatei cu cele necesare pentru a se crea un sistem naţional medical. A reuşit ca în 1915 să unifice societăţile medicale masculine şi feminine şi să creeze o singură Cruce Roşie pe întreg teritoriul României. A fost un mare pas înainte. Armata putea fi mai bine pregătită din punct de vedere medical pentru luptă. După ce în noaptea de Sf. Maria din 15 august 1916 armata română a intrat în război de partea Antantei şi apoi a eliberat jumătatea de sud a Transilvaniei, s-a dovedit că medicii şi personalul medical românesc au avut un rol deosebit de important. Ei au intrat în spitalele din regiunea eliberată şi au colaborat din plin cu populaţia românească. Au fost aşteptaţi şi întâmpinaţi cu multă căldură de populaţia românească.
Dar contraatacul trupelor germane comandate de maresalul Erich von Falkenhayn a reuşit să respingă trupele româneşti. Din sudul Dunării, din Bulgaria, au atacat şi trupele germano-bulgaro-turceşti comandate de mareşalul August von Mackensen. Atunci armata română luptând singură pe două fronturi, fără ajutor şi populaţia din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea au trebuit să se retragă spre Moldova. A fost un exod asumat de circa 1,5 milioane de oameni. Civilii, foarte mulţi pe jos, însoţeau armata.
O parte a familiei mele a fost în această situaţie – a plecat pe jos către Moldova. Ca om care am ambii bunici morţi în timpul acestui război, ştiu din familie, din povestiri, din acte păstrate în casă ce s-a întâmplat.
Bunicul meu matern, profesor, era căpitan în rezervă. Fiind mobilizat, a murit în luptele de la Predeal, unde a fost trădat de câţiva bulgari din Cadrilater, aflaţi în compania pe care o comanda. La Predeal îşi doarme somnul de veci, în Cimitirul Eroilor, unde există o placă din marmură pe care stă scris numele lui şi al altor militari eroi, din multe familii şi din familia noastră, apărători ai pasului montan.
Celalalt bunic al meu, bunicul patern, era şeful serviciului de control la Banca Naţională, adică avea un grad de vice-guvernator. I s-a încredinţat misiunea ca, în vara anului 1917, să însoţească al doilea transport al tezaurului României în Rusia. S-a opus, dar s-a supus. A pierit pe drum. Pe o placă din marmură la intrarea în muzeul băncii este scris numele de Ion Vergatti, al patrulea funcţionar superior al Băncii Naţionale pierit în „Marele Război”.
Medicilor le-a revenit misiunea extrem de importantă de a apăra populaţia civilă în condiţii cumplit de grele, atât pe cea rămasă în teritoriul ocupat, cât şi pe cea refugiată în Moldova. Aceasta în afară de îndatorirea de a îngriji răniţii din armată. Doctorul Victor Babeş a primit de la premierul Ion I. C. Brătianu foarte dificila sarcină de a prelua în taină misiunea medicală din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea pentru apărarea populaţiei româneşti rămasă sub ocupaţia trupelor Puterilor Centrale. A fost o luptă grea, cotidiană a doctorului Victor Babeş pentru a înfrunta comandamentul trupelor de ocupaţie şi a-şi putea exercita profesia în condiţiile lipsei de medicamente, de material sanitar, lipsă de combustibil – totul fiind luat de trupele de ocupaţie. O problemă extrem de dificilă au ridicat-o trupele ruse aflate în Dobrogea. Acolo, comandant suprem era generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski. Acesta era nemultumit de situaţia şi atitudinea trupelor rusesti aflate sub comanda sa. A scris în mai multe rânduri generalilor ruşi Mihail Vasilievici Alexeiev şi Alexei Alexeievici Brusilov că oamenii săi nu ştiau să mânuiască puşca. În al doilea rând a arătat că trebuie să lupte împotriva holerei care se declanşase în Dobrogea. A propus să se retragă din regiune. Cererea i-a fost aprobată. Pentru medicii români, însă a fost o misiune foarte grea să oprească transmiterea acestei epidemii în restul teritoriului românesc. S-a reuşit cu greu folosindu-se ceea ce s-a numit „metoda românească”. Oamenii erau puşi să se spele cât mai des, să bea apa numai după ce fusese fiartă sau extrasă din adâncul fântânilor şi râurilor – unde contaminarea ajungea mai greu. Trebuia să calce hainele cu fierul încins, după ce erau uscate. Cu greu s-a oprit răspândirea holerei. Iarna la începutul anului 1917 a fost extrem de grea şi pentru populaţia şi trupele masate în Moldova. Acolo populaţia – militari şi civili – era supraaglomerată, prost alimentată, fără suficiente lemne de foc, fără adăpost şi ameninţată mereu de epidemii, între care tifosul exantematic a făcut ravagii enorme. A fost meritul dr. Ion Cantacuzino, însărcinat cu organizarea serviciului sanitar militar şi civil în Moldova, de a fi fost extrem de energic în combaterea epidemiilor. Doctorul a ordonat ca toţi cei suspecţi sau bolnavi de tifos să fie raşi în cap, pentru a preveni şi eradica răspândireea bolii, a pus la punct vagoane de tren special amenajate cu duşuri pentru igienizarea trupelor, a impus măsuri de igienă obligatorii: călcarea tuturor hainelor şi rufăriei cu fier fierbinte, etuvarea şi dezinfectarea efectelor militarilor şi civililor. A colaborat cu misiunea militară franceză comandată de gen. Berthelot şi cu misiunile militare engleze şi americane, care au adus aici uniforme de la ei de acasă. S-a ajuns ca militarii români să fie îmbrăcaţi în elegante uniforme albastre, încât erau confundaţi cu militarii francezi. Când a venit într-o inspecţie în Bucovina ministrul francez Albert Thomas i-a confundat pe români cu francezii. Într-o serie de conace si case particulare au fost create infirmerii, spitale, laboratoare pentru răniţi şi convalescenţi. Astfel a fost conacul familiei Chrissoveloni din Ghidgeni, din Judeţul Vaslui. Acolo au lucrat în calitate de asistente medicale regina Maria, doamna Chrissoveloni şi tinerele principese românce. Regina Maria, după cum arată autorii cărţii, a fost un adevărat înger păzitor, alinător şi vindecător pentru bolnavi. Medicii militari români, ca generalul Nicolae Vicol au avut un rol important în îngrijirea soldaţilor răniţi în marile lupte din vara anului 1917. Acolo un rol deosebit l-a avut o armă nouă din timpul Primului Război Mondial – Aviaţia. Pilotul francez René Chambe, combatant pe frontul românesc, în cartea sa Route sans horizon – Les eaux sanglantes du beau Danube bleu, a scris că medicii români au fost extraordinari în îngrijirea piloţilor francezi şi români. El însuşi a fost îngrijit în spitalul din casa familiei Chrisoveloni. El venea acolo după ce fusese înainte îngrijit de un bun medic rus. Avea să fie preluat de o tânără asistentă medicală româncă, cu care s-a logodit. La rândul său, generalul Eremia Grigorescu, comandantul trupelor române în luptele de la Oituz, a avut o legătură cu Elena Negroponte, o doamnă din înalta societate românească, extrem de bogată, cu care a avut un fiu, Ulise.
Anul 1918 avea să fie cumplit din punct de vedere epidemiologic. Izbucnise o pandemie extraordinară, cea a gripei spaniole. Calculele asupra numărului morţilor nu s-au terminat nici până astăzi. Dacă pe front în timpul luptelor au murit 50 milioane de oameni, gripa spaniolă, acest monstru cu un milion de capete, a ucis înca 50 milioane de oameni. Între cei bolnavi a fost şi regina Maria. Trupul ei viguros şi sănătos a rezistat pandemiei şi a scăpat cu bine.
La terminarea războiului din nou un rol important l-au avut medicii. Dr. Alexandru Vaida-Voevod, balneolog dar şi politician, la 5/18 octombrie 1918 a rostit în Parlamentul de la Budapesta declaraţia de independenţă a românilor din Transilvania şi din teritoriile deţinute de Austro-Ungaria. Prin ea a anunţat că românii din Transilvania, Bihor, Sătmar, Maramureş, Banat reclamă şi pentru ei dreptul, ca liberi de orice înrâurire străină, să-şi „hotărească singuri aşezarea lor printre naţiunile libere”. Aceste ţinuturi fiind locuite în majoritate de români, singura soluţie era să fie unite cu ţara. Deputaţii iredentişti maghiari, în frunte cu Teleki Pal, au cerut linşarea lui Vaida-Voevod. Nu s-a ajuns la o asemenea situaţie, dar nu a lipsit mult. Ministrul naţionalităţilor din guvernul maghiar, Oszkár Jászi, a plecat la Arad pentru a discuta cu Iuliu Maniu unirea Ungariei cu Transilvania. A fost refuzat. În fruntea delegaţiei care trebuia sa semneze tratatul de pace cu Ungaria la 4 iunie 1920 la Trianon a fost numit dr. Ion Cantacuzino. El şi Take Ionescu au avut rolul principal. Nicolae Titulescu a fost numit şi el ca specialist în comisie. Un rol important l-a avut şi fratele lui Take Ionescu, medicul Thoma Ionescu, cu multe legături în Franţa. Nu trebuie neglijat sau diminuat rolul medicilor în semnarea tratatului de la Trianon. Ei au fost în prim plan.
Nu pot să închei fără a arăta că autorii analizează amplu situaţia din timpul Primului Război Mondial în care numărul medicilor, al asistenţilor, al farmaciştilor, infirmierilor, al studenţilor medicinişti care au pierit în luptele directe de pe front sau în confruntarea cu epidemiile de holeră, tifos exantematic, febra tifoidă, cu febra recurentă, cu gripa spaniolă a fost foarte mare. Ei aduc la lumină aceste cifre pe care le actualizează. Au pierit cel puţin 400 de mari medici în aceste situaţii. Să nu se uite că şi după război medicii au continuat lupta pe frontul convalescenţilor, răniţilor, marilor mutilaţi de război. Una dintre marile realizări medicale de după Primul Război Mondial a fost aducerea la noi în tară a vaccinului BCG, împotriva tuberculozi. Dr. Ion Cantacuzino la institutul său în, creat în 1921, Bucuresti a început sa fabrice acel vaccin. Romania a ajuns să fie a doua ţară din lume, după Franţa, la numai un an distanţă, care fabrica şi imuniza populaţia de la cea mai fragedă vârstă cu vaccinul împotriva tuberculozei. Astfel s-au obţinut succese extraordinare deoarece a blocat răspândirea tuberculozei.
Prin modul de lucru al medicilor, prin munca lor, prin talent, dăruire, realizări ştiinţifice extraordinare şi jertfă personală, s-a salvat armata şi populaţia României. Desigur că pentru sutele de medici şi nenumăratul personal medical care a pierit în timpul războiului, pentru sacrificiile lor, acest volum este un un omagiu meritat şi deosebit. În acest fel, noi, cei de azi, ne închinăm şi suntem recunoscători pentru efortul lor din zilele când a apărut Romania Mare şi pământul românesc a fost udat mai mult de sângele soldaţilor decât de apa ploilor.
Cartea are totodată un merit deosebit. Anume are o multitudine de informaţii, ample şi dense, este scrisă uşor, cursiv, cu foarte multe ilustraţii, adevărate documente care susţin textul scris. De aceea se poate citi repede şi cu pasiune de orice om de cultură medie, căruia îi aduce multiple noutăţi.