Chişinăul e plin cu firme scrise în limba rusă.
La 25 de ani de independenţă, capitala Republicii Moldova mai lasă impresia că ar fi un oraş rusesc.
Şi, cu adevărat, nu există o lege care să-l oblige pe un rus, de pildă, să-şi scrie firma în limba ţării în care locuieşte (şi în care se îmbogăţeşte). Dar de ce nu s-ar aplica şi la noi o lege care funcţionase la Iaşi pe timpul lui Eminescu?! Vasile Pogor, primar de Iaşi şi membru al Societăţii „Junimea”, în încercarea de a curăţa limba română de străinisme inutile, a impus deţinătorilor de firme scrise în limbi străine (Iaşiul era pe atunci un oraş franţuzit) sau cu caractere străine (în afara celor latine) să plătească taxe suplimentare, de 200 de lei pe an, pentru fiecare inscripţie (despre sutele de firme franţuzeşti scrise anapoda vorbise şi Vasile Alecsandri în lucrarea „Iaşii în 1884”).
La noi, Primăria ar putea obţine bani buni, suplimentând taxele pentru firmele scrise în limba rusă, în care abundă oraşul: Пëтр I, Пeлъмени, Россия, Волга etc., dar şi pentru taxele agramate ale firmelor unor moldoveni.
E plină capitala cu agramatisme, cu texte încurcate, traduse aiurea din ruseşte. Iar viaţa noastră se scurge între substantiv şi verb. Sau între verb şi adverb.
Mă sună o rudă sosită de la ţară:
– Te aştept pe strada Grenoble, lângă magazinul „Posuda veselă…”.
– …
Ajuns acolo, constat că neamul meu nu pusese accentul corect. Magazinul e botezat în două limbi: „Posuda. Vesélă”.
Pe un panou uriaş de pe strada Gheorghe Asachi colţ cu Dokuceaev citesc:
„La noi se vând scurte lungi”. Adică haine de dimensiuni mari.
Tot acolo, văd numele scriitorului trecut drept „Georghe Asachi”. Alte denumiri de străzi, întâlnite în oraş: B. Voievod (de la Bogdan Voievod), George Cojbuc, V. Alexandri ş.a. (La Orhei, citisem ceva mai înainte: strada Alexandri cel Bun).
Confuziile ne însoţesc la fiecare pas.
La Piaţa Agroalimentară din Chişinău într-un butic unde funcţionează un xerox intitulat „Fac copii color” e angajat un negru, iar un om de la ţară, văzând lucrătorul tuciuriu în pragul buticului, a înţeles că cel dinăuntru face copíi. Negri. Precum angajatul.
În preajma Parlamentului, un atelier îşi zice: „Reparaţia încălţăminţii”.
M-am bucurat când l-am văzut intrând acolo pe deputatul I. Dodon.
Lasă, îmi zic, că acesta are ce repara.
Abia după ce a ieşit cu o pereche de pantofi subsuoară, mi-am dat seama că acolo nu se repara mintea aleşilor, cum îmi imaginasem: reparaţia nu e a încălţă-minţii, ci a încălţămintei, care s-ar mai putea scrie: încălţă-minte-i!
Mai multe firme folosesc o limbă tradusă.
Ce-ar însemna, spre exemplu, „Tăierea sticlei” (în loc de „Geamgerie” sau „Prelucrarea sticlei”)?
La ce s-au gândit neturcii de la „Bucuria” care au pus unor bomboane numele „Rahat”?
Sau cei care au zis unui fel de votcă: „Gingăşie”?
Parcă-l şi aud pe câte un băutor îndemnându-şi partenerii de pahar:
– Să mai bem o porţie de Gingăşie…
Nici posturile de televiziune nu rămân de carul agramaţilor. TVM difuzează şi astăzi filme sovietice traduse aiurea. În unul dintre acestea, traducătorul din ruseşte transpune fraza:
– Heil Hitler!
astfel:
– Noroc, Hitler!
Iar exemple de acestea ar fi destule.
Un traducător zelos îmi adusese ceva mai demult la redacţie un text tălmăcit din ruseşte, în care celebra actriţă germană cu numele Claudia Schiffer (care se pronunţă şifer) era tradus şi el. Numele actriţei devenise Claudia Ardezie.
Cultura unui popor e modelată şi de publicitate.
În alte foste republici sovietice, publicitatea se face doar în limba ţării respective.
La noi, în Legea publicităţii, votată în 2001 de către Partidul Comuniştilor şi PPCD, se stipulează că în Republica Moldova publicitatea e făcută „…şi în limba rusă!”
Adică numai în limba rusă. Conjuncţia „şi” a pus capăt publicităţii în limba noastră.
La ora actuală, nu avem niciun ziar de publicitate în limba statului, toate sunt în ruseşte.
În locul Departamentului pentru Funcţionarea Limbilor a fost creat Departamentul pentru Minorităţi. În fruntea lui a fost pus recent Oleg Babenko, rectorul Universităţii Slavone, un şovin fără scrupule, al cărui scop este să facă din Republica Moldova o ţară rusească.
Şi-atunci de ce ne-ar mira faptul că cei care depun flori de Sărbătoarea Naţională a Unirii Principatelor la monumentul lui Ştefan cel Mare sunt bătuţi ziua în amiaza mare?
Şi atunci de ce ne-ar mira faptul că de la independenţă încoace au crescut câteva generaţii semi-analfabete?!
Pentru care şi funcţionează, pe ici-acolo, atelierele de reparaţie a minţii, numite eufemistic: „… a încălţă-minţii”.
Nicolae Dabija
18 februarie 2016