◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro13.04.2024

Ai mâine?

O rețea de magazine din România, născută pe alte meleaguri, dar adoptată aici cu brațele și buzunarele deschise, are o strategie de promovare aprigă, uneori. Le sunt trimise mesaje clienților înregistrați, cu un titlu, aparent, politicos: „Ai un minut?”. Însă, pentru mine, rezultatul nu este niciodată cel scontat. Decid că nu am, din motive pe care vi le voi explica.

Eram student. O foarte bună prietenă mi-a spus că, în fiecare zi, mergând spre facultate, întâlnea o micuță cerșetoare, care, deja familiar, o întreba, invariabil: „Ai bani?”. Și îi dădea câțiva lei, atunci când se putea – îmi amintesc perioada studenției cu nostalgia nejustificată a celui care nu și-ar mai dori să retrăiască lipsurile financiare de atunci, chiar dacă, straniu, vremurile păreau mult mai senine, iar oamenii parcă știau să zâmbească mai des. Prietena mea, din cât avea, îi dăruia cu generozitate copilei, iar când nu se putea, răspundea la întrebare, sincer, „Nu am”. Remarcând o oarecare ritmicitate în alternarea darului cu refuzul deschis, copila a întrebat, într-o zi, când i s-a răspuns negativ: „Ai mâine?”.

Auzind formularea, am căzut pe gânduri. Cred că în frageda tinerețe suntem mult mai dispuși spre abstractizarea unor idei și spre acceptarea prea ușoară a unor momente ca fiind determinante pentru ceea ce va urma. Iar eu, ca și persoana care mi-a povestit întâmplarea, am întrezărit o profunzime colosală în alăturarea celor două cuvinte.

Trăim vremuri în care ne-am obișnuit să fim priviți drept consumatori și să ne comportăm ca atare. Zilnic ne facem provizii, adăugăm alte și alte lucruri la ceea ce deja avem, suntem abia mulțumiți cu rata neîntreruptelor achiziții și ne lamentăm, înciudați, atunci când nu reușim să depozităm tot atâtea izbânde materiale ca alții. Abia ne ajunge timpul să plănuim alte și alte izbânzi, dar nu ne întrebăm, decât prea târziu, cel mai adesea, dacă avem… mâine. Dacă vom mai beneficia, altfel spus, de încă o zi, adăugată în salba existenței noastre, un nou prilej de a fi, nu de a subzista; de a exista, nu de a agonisi.

„Ai mâine?” este argumentul care ar putea să-i împace pe cei învrăjbiți, să-i domolească pe cei veșnic puși pe sfadă, să-i îndemne la meditație pe cei care iau clipa în derâdere și la zâmbet pe cei perpetuu încruntați. Este întrebarea care nu așteaptă un răspuns, deoarece nimeni dintre noi nu are unul real, sincer. Este privirea aburcată de la moneda înțepenită între pavelele cotidianului până în zare, către viitorul încăpățânat să rămână imprevizibil, necunoscut.

Desigur, știu, după cum eram și atunci conștient, că vorbele fetiței nu ascundeau înțelesuri complicate, ci se refereau, ușor incorect gramatical, la darul pe care spera să-l primească. Însă astfel de cuvinte, spuse într-o doară, se transformă în revelații cu un impact uriaș asupra devenirii noastre. Sau cel puțin așa ar trebui să rămână. Deoarece mulți dintre noi, zguduiți, pe moment, de expresii care ne prilejuiesc imersiunea într-un sine prea adesea închis tuturor vizitatorilor, izbutesc, uneori, să treacă peste acel șoc și să uite, în mod convenabil, exact decizia aceea luată în momentul neașteptatei descoperiri. Câți nu ne-am promis că ne vom schimba existența, că vom face altceva și altcum, mișcați de perspectiva unui mâine fără noi? Și câți ne-am ținut de cuvânt, oare, conștienți că dimineața următoare poate să nu ne mai găsească aici?

Există un îndemn al Sfinților Părinți, despre care am văzut, de ceva timp, că este atribuit ba gândirii indiene, ba unor scriitori sau actori: „Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima”. Chiar nu contează atât de mult cine a spus pentru prima dată acest lucru, deoarece înțelesurile profunde transcend vremuri și orgolii, modelează caractere, plămădesc noi și bune începuturi. Și vă îndemn și pe dumneavoastră, cei care citiți rândurile de față, să puneți în aplicare ceea ce mi-am propus eu, atunci când mi s-au relatat cuvintele fetiței despre care vorbeam mai sus: să trăiți frumos, să iubiți și să răsădiți în sufletele celor din jur zâmbetul pe care îl veți întipări în propriile suflete. Să vă bucurați de viață, să împliniți destine și să mângâiați deveniri. Deoarece, până la urmă, suntem cu toții lipsiți de răspuns în fața întrebării unui copil, de odinioară: „Ai mâine?”.

 

Alexandru Pripon

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *