Scriu aceste rânduri pe la mijlocul lunii februarie, se pare că vine şi primăvara (cam devreme), şi sfârşitul pandemiei (cam târziu). Nu ştiu cum vor arăta lucrurile peste o lună, când se va tipări revista de faţă, sper că nu numai pandemia, ci şi „convoaiele libertăţii” să fie istorie atunci. La fel ca vreo doi-trei şefi de state care-mi motivează titlul…
Termenul „teroare” poate părea prea tare, dar nu găsesc altul care să se potrivească unei bune părţi din măsurile luate de-a lungul şi de-a latul planetei, din Canada până în Noua Zeelandă, cu trecere prin Franţa şi Austria. Acestea şi încă altele suportă o asemenea calificare, ca să nu mai amintesc de detalii mai recente, gen câinele din Amsterdam, agresarea celor care îi ajutau pe camionagii din Ottawa, amenzile pentru nevaccinaţi din mai multe ţări. Păstrez termenul „teroare” şi pentru că stă sugestiv în pereche cu vecinul „voluptate”. M-au intrigat dintotdeauna natura umană, motivaţia gesturilor, adesea aberante, pe care persoane aparent normale le comit. Găsesc explicaţii logice, citesc explicaţii psihologice, dar tot sunt derutat. Ştiu că puterea corupe, dar să faci din exercitarea agresivă a puterii o obişnuinţă, o sursă de satisfacţie, o voluptate, atinge deja maladivul. Ştiu şi proverbul chinezesc care spune că „dacă eşti călare pe tigru nu mai poţi să te dai jos”, iar şefii de state şi consilierii lor medicalo-„ştiinţifici” (niciodată ştiinţa nu a fost mai abuziv folosită ca instrument de propagandă şi niciodată nu a fost compromisă mai mult) chiar sunt călare pe tigru. Mai devreme sau mai târziu, cineva, oamenii de rând, justiţia, se va întreba cum a fost cu „protocoalele” de tratament oficial, cu demonizarea tratamentelor neoficiale, cu bulversarea sistemului sanitar, cu „protejarea” bătrânilor prin închiderea în casă, cu degringolada din economie, cu „boosterele” care au boosterizat conturile producătorilor de vaccinuri. Nu spun că măsurile sociale de prevenţie nu au fost utile, că vaccinarea nu este utilă, dar… est modus in rebus, există o măsură în toate. Iar dincolo de măsură miroase a paranoia, a afaceri neruşinate, miroase a crimă chiar.
Dar mai găsesc şi alte explicaţii ale voluptăţii terorii la nivelul de sus al deciziei. O privire scurtă pe hartă suprapune, deloc surprinzător, ţările cu exces de restricţii cu ţările conduse de şefi de stat cu diverse tipuri de frustrări – minoritari din varii puncte de vedere, cu probleme matrimoniale, progresişti/neo-marxişti (aberoizi le-aş zice mai sugestiv), mai toţi tineri. Psihologic gândind, este de aşteptat ca un minoritar frustrat (indiferent în ce sens e minoritar sau frustrat) să aibă un „dinte” împotriva majorităţii, chiar complet inconştient, dar de la „părinte I, părinte II” până la, sar pe alt meridian, hlizeala care însoţea mărturisirea că el vrea „să-i enerveze pe nevaccinaţi” parcă e prea mult.
Viitorul nu uită şi nu iartă, orice politician ştie, sau ar trebui să ştie, asta…
Cele spuse par a-i exonera cumva pe „şefii cei mari”, explicându-le gesturile prin automatisme psihologice. Şi mai mult îi exonerează rândurile care urmează: cel puţin la fel de vinovaţi îi consider pe cei din „eşalonul doi”. Consilierii, „comisiile de specialitate”, medicii, mai ales (dar nu numai) cei de vârf. Plus „formatorii de opinie”, guralivii atoateştiutori de la TV. Aici trimite partea a doua a titlului. Experimentul Milgram, de pe la începutul anilor ’60, priveşte obedienţa individului în faţa autorităţii, chiar şi atunci când autoritatea cere acţiuni care contravin principiilor morale. Căutaţi pe internet şi vă veţi cutremura: peste 60 de sută dintre indivizi au răspuns comenzilor celui care organiza experimentul de a administra şocuri electrice până la uciderea partenerului de experiment (evident, un actor care nu păţea nimic de fapt). Ipoteza că doar câteva procente vor face asta a fost dramatic contrazisă. Ascultarea oarbă a autorităţii face monştri şi din oameni presupus normali. Tăcerea, compromisul, obedienţa, având poate şi alte motivări, mai terestre decât cele sugerate de experimentul Milgram, au lăsat să se manifeste libere, ba chiar au promovat, fanteziile ranchiunoase ale liderilor, care s-au jucat de-a dictatorii doi ani şi mai bine. Cu atât mai cu succes, cu cât ei au fost mai progresişti şi cu cât poporul „din subordine” (!) a fost mai „educat”, obişnuit să strige jawoll după fiecare „indicaţie preţioasă” a statului (apropo de discuţia de data trecută, despre relaţia stat-cetăţean). Noi, esticii, suntem „vaccinaţi” la asemenea indicaţii, dar cât ne vor mai ţine „anticorpii”?…
Evident, nu culpabilizez pe nimeni (poate doar pe alegătorii de pretutindeni, care bine ştiu şi mereu uită că se aleg cu ce aleg). Îl avertizez însă pe „omul de rând” să fie mai lucid şi îi rog pe toţi, până „foarte sus”, măcar să înveţe din această pandemie cum ar trebui să se poarte atunci când (probabilitatea este unu, nu e vorba dacă, ci când)… pangolinul, săracul, ne va încerca cu un nou virus…
P.S. (adăugat în corectură): Multe dintre cele spuse se aplică, mutatis mutandis, şi în cazul războiului din Ucraina…
Gheorghe Păun