Recenta apariție în italiană a romanului lui Mihail Diaconescu Depărtarea și timpul (Lo spazio e il tempo, Editura Rediviva, Milano, în tălmăcirea doamnei Anca Rodica Similea, în colaborare cu Giorgio Giacomello și Renzo Peressini) ne oferă prilejul unui nou comentariu asupra acestei capodopere publicate prima dată în 1986 la Editura Eminescu și reeditată în 2003 la Editura Litera Internațional. Este al patrulea roman istoric al marelui prozator român tradus în spațiul culturii europene, ceea ce învederează valoarea sa ideatică și stilistică, relevată deja de numeroasele cronici, eseuri și comentarii de care s-a bucurat. În cele ce urmează voi argumenta că ideile abstracte și diverse – metafizice, teologice, de filosofia istoriei, etice, științifice (de astronomie) – nu constituie un corp separat de structura romanescă a operei, ci se integrează firesc în această structură, ideile și concepțiile exprimate de personaje fiind solidare cu felul lor de a fi, cu faptele lor, cu întâmplările prin care trec și care constituie întreaga dramă și însăși istoria la care ele participă.
Structural, romanul, a cărui acțiune se petrece în Dacia Pontică și în Imperiul Bizantin prin secolele al V- lea și al VI-lea, este străbătut în toate cele trei părți ale sale de conflictul dintre tinerii Dionisyus – nimeni altul decât Dionisie Areopagitul, viitorul doctrinar al teologiei mistice a creștinismului ortodox –, Felix și Eudoxius, toți trei școliți întru monahism la mănăstirea Bretanion din Tomis, și Herakleones, guvernatorul tiran al Daciei Pontice și rudă a împăratului bizantin Flavius Anastasius.
Conflictul amintit dintre cei trei tineri iubitori de libertate și guvernatorul doritor de putere și de dominație are loc pe fondul mai larg al înfruntării armate dintre țăranii conduși de Barbatus și trupele aflate în solda lui Herakleones.
Alte confruntări, la o scară și mai largă, la nivel de imperiu, sunt cele dintre împăratul monofizit Flavius Antonius și regele ostrogot al Italiei, Theodoric, învingătorul lui Odoacru, care nu mai vrea să plătească tribut împăratului, dintre Eufimie – patriarhul diofizit de la Constantinopol și Papa de la Roma, și el diofizit, dar care, fiind primus inter pares, vroia să-și extindă puterea și asupra altor scaune apostolice.
Printre atâtea războaie calde sau reci, prozatorul a intercalat și amorurile pătimașe ale lui Felix cu matroana Valeria, o văduvă bogată din Tomis, dispusă să-și cumpere un soț mai tânăr, apoi cu domina Annia Valeria Iulia, concupiscenta soție a lui Herakleones, precum și frumoasa poveste de dragoste dintre Dionisyus și Marta, fiica lui Herakleones.
În prima parte a romanului, Chemarea, cei trei scholarhi de la Bretanion sunt ,,chemați’’ de Herakleones să intre în serviciul său ca scriptori care să scrie istoria faptelor sale trecute și viitoare, el însuși fiind ,,chemat’’ de împărat la Constantinopol, pentru a fi trimis la Roma, ca să negocieze cu insubordonatul rege ostrogot. După tentative nereușite de refuz ale celor trei tineri, aceștia, sfătuiți și de magistrul lor, Petru, se angajează ca scriptori, pentru a feri mănăstirea de răzbunare și a culege informații utile despre intențiile împăratului monofizit față de ortodocșii diofiziți, iar Herakleones, însoțit de familie și de o întreagă suită, pleacă împreună cu ei la Constantinopol, nu înainte de a mai purta o bătălie cu țăranii răsculați, dar fără un rezultat favorabil. Înaintea plecării, Felix deja căzuse în mrejele dominei Valeria, iar Dionysius primise suficiente semne de dragoste din partea Martei, dragostea lor reciprocă rămânând, deocamdată, platonică.
În partea a doua, Spre culme, se prezintă drumul familiei lui Herakleones și a suitei sale la Constantinopol, cu o romantică întâlnire amoroasă, noaptea, pe lună, între Felix și domina Valeria, apoi plecarea lui Herakleones și a scriptorilor săi la Roma și revenirea lor la sediul împărăției. Este o ,,culme’’ atât pentru Herakleones, grație misiunii sale încununate de succes pe lângă regele ostrogot și primirii unor puteri sporite din partea împăratului, cât și pentru Dionisyus, care câștigă aprecierea teologilor întruniți într-o consfătuire la Constantinopol pentru ideile sale de calendrologie și primește înaltul post de bibliotecar la arhivele imperiale.
În partea a treia, Depărtarea și timpul, Dionisyus este obligat să renunțe la post și să fugă, împreună cu Marta, de teama lui Herakleones, pentru că tânăra i se dăruise total, refuzând aranjamentul pe care îl făcuse tatăl ei de a se căsători cu Marinus, un cavaler cu rude la vârful împărăției. Însoțiți și de ceilalți doi scriptori, fugarii ajung înapoi la Tomis, unde Felix se întoarce în brațele bogatei văduve, cu care pleacă din oraș, pierzându-și urma, Eudoxius se sihăstrește, iar Dionisyus suferă tragica pierdere a Martei, care, în timpul războiului care reizbucnise între armata lui Barbatus și trupele imperiale conduse de însuși Herakleones, este lovită mortal, direct în piept, de o săgeată rătăcită. Rămas singur, Dionisyus, chiar dacă nu mai este amenințat de Herakleones, care moare și el în luptă, preferă să plece la Roma și devine profesor la Academia de la Vivarium și traducător de lucrări teologice din greacă în latină. Sub influența Martei, care-i relevase rolul iubirii, ca și a schimbului epistolar cu fostul său magistru, își definitivează fixarea calendaristică a unei noi ere începând cu anul nașterii lui Iisus, mesagerul divin al mântuirii omului prin iubire. În anul 529 împăratul Justinian va oficializa începutul erei fixat de Dionisyus, era creștină.
Arhitect al unei solide construcții epice, Mihail Diaconescu este și un maestru al introducerii unor dezbateri teoretice care nu constituie un corp străin față de artisticitatea romanului, căci personajele care le susțin își conturează profilul literar în principal prin faptele prin care își susțin ideile, precum și prin alte însușiri prin care sunt portretizate de către autor. Astfel, discuțiile etice și chiar cele filosofice și teologice privind ,,depărtarea și timpul’’, pentru a ne referi doar la acestea, constituie numai una dintre modalitățile prin care se disting personajele, alături de altele cu care se coroborează.
În ce privește ideile morale, acesta rezultă, în principal, din discuțiile purtate de către cei trei scriptori în timpul primului lor drum la Herakleones, prin care fiecare își dezvălui și profilul moral. Felix este un epicurean limitat, pentru că reduce epicureismul numai la cultivarea plăcerilor trupești, neglijându-le pe cele sufletești, Eudoxius este un stoic excesiv, tinzând să înțeleagă stoicismul numai ca asceză, ca dominare și excludere a plăcerilor sensibile și supunere voluntară față de constrângerile sociale, indiferent dacă acestea sunt sau nu favorabile cetății și, deci, tuturor. Dionisyus, critic la adresa ideilor susținute de ceilalți doi, își limpezește concepția morală prin conjugarea erosului, înțeles și ca iubire spirituală, cu agape, ca dragoste pentru aproapele, a omului pentru om. Oricum, în felul său, fiecare dintre cei trei este dornic de libertate și ostil lui Herakleones, care se definește prin setea de dominație și de oprimare a celoralți.
Este, însă, de remarcat faptul că, înainte de a le reda ideile morale, Mihail Diaconescu ne sugerează caracterul amintitelor personaje prin chiar onomastica atribuită. Numele lui Felix trimite la felicitate, la fericire, cel al lui Eudoxius semnifică și eudemonia și doxa (opinia, judecata), ceea ce presupune o fericire dată de părerile proprii. Dionisyus nu este adeptul petrecerilor dionisiace, dar are ceva din avântul nemăsurat al dionisiilor, care îl animă în sfera cunoașterii, el surclasându-și prietenii tocmai prin pasiunea căutării a ceea ce se află dincolo de zona sensibilului și a inteligibilului omenesc. În schimb, prin terminația leones, numele compus de Herakleones ne amintește un animal feroce, de pradă.
În plus, și portretele fizice ale personajelor sunt adecvate profilului lor psiho-moral. Felix este ,,un tânăr înalt, lat în spate, cu fața veselă’’, deci sănătos și care se bucură din plin de viață. Eudoxius, și el înalt, este ,,slab, uscat de posturi, de asceză și rugăciuni’’. Dionisyus, nu prea înalt, este, la cei 24 de ani ai săi, ,,un bărbat subțire, vânos ca un arc de oțel și totuși nespus de copilăros în anumite amănunte ale purtării’’, ceea ce lasă să se înțeleagă faptul că tânărul studios se află încă în faza căutărilor și a maturizării spirituale. Spre deosebire de tinerii scriptori, Herakleones: are o statură ,,de uriaș grosolan, puternic ca Milon de la Crotona’’ și este ,,urât rău la față, urgisit de grații și de Afrodita gingașa, zidit numai din oase late și mușchi tari, înghesuiți unii într-alții’’; de asemenea, are ,,părul scurt, retezat, barba țepoasă, mâinile mari cu urme de tăieturi pe ele, cu palme ca niște lopeți’’, precum și o încruntare și o privire pătrunzătoare, care ,,îi dădeau mai curând ceva de oștean veteran, trecut din greu prin războaie fără de număr, decât de mare dregător imperial’’.
Mai mult încă, arta de portretist a lui Mihail Diaconescu nu se limitează la conturarea unor fizionomii psihice și fizice ale unor personaje izolate, decupate din peisaj, ci se extinde și asupra modului și mediului lor de viață, prezentându-le vestimentația, obiceiurile culinare, condițiile de habitat, preocupările și, nu în ultimul rând, acțiunile întreprinse și relațiile cu ceilalți. De aici, și particularitatea romanelor sale de a conține descrieri detaliate, prin care, finalmente, personajele sunt încadrate nu numai în relațiile lor de proximitate, ci și în viața socială, în întreaga epocă din care fac parte.
Împreună cu ideile morale, reflecțiile filosofice despre ,,depărtare’’ (spațiu) și timp, care îl captivează pe Dionisyus, prelungite în cele despre istorie, preocupante pentru toți cei trei scriptori, imprimă romanului un consistent substrat reflexiv, filosofic și teologic.
Mihail Diaconescu are măiestria de a reda și aceste reflecții în forma literară a dialogului, fie că este vorba de schimbul epistolar dintre Dionisyus și magistrul său Petru, sau de discuțiile dintre tinerii scriptori, purtate pe probleme de istorie.
Nici cele mai generale și mai abstracte accepții ale spațiului și timpului nu sunt expuse de romancier strict teoretic. Odată cu definițiile care afirmă că spațiul este tridimensional și caracterizează ordinea de coexistență a lucrurilor, dispunerea lor unele lângă altele, iar timpul – unidimensional, întrucât curge dinspre trecut spre prezent și, mai departe, spre viitor, și se referă la ordinea de succesiune a tuturor celor existente, la petrecerea lor unele după altele, după o anumită durată și un anumit ritm, prozatorul pune, prin intermediul lui Dionisyus, și întrebarea tulburătoare privind izvorul din care decurg atributele amintite. Răspunsul, dat prin același Dionisyus, care trimite la eternitate, la divinitatea sau ,,supersistența’’ care transcende lumea spațio-temporală, face ca noțiunile de spațiu și timp să capete o coloratură religioasă și o anumită vibrație lirică, artistică.
Totodată, Mihail Diaconescu nu rămâne la o prezentare abstractă a spațiului și timpului și pentru că privește cele două atribute inclusiv în concretitudinea lor, spațiul fiind echivalat cu teritoriile locuite sau drumărite de oameni, cu ,,depărtarea’’ pe care ei o străbat, iar timpul cu istoria oamenilor, cu faptele și întâmplările la care participă.
Prin descrierea ținuturilor prin care se deplasează personajele și a vieții din locurile respective, Depărtarea și timpul devine un roman de epocă, al primelor veacuri ale Evului Mediu. Dintre complexele realități sociale, politice, spirituale zugrăvite, se detașează prin amploare și repetabilitate lupta locuitorilor Daciei Pontice împotriva guvernatorilor locali, ca și, implicit, a stăpânilor acestora din fruntea imperiului bizantin, pentru libertate și afirmarea creștinismului ortodox pe fondul persistenței unor tradiții pâgâne și a unor credințe idolatre.
Culoarea lingvistică a epocii este redată stilistic prin numeroase denumiri latinești privind ierarhiile nobiliare și clericale, diferitele profesii, sate, orașe etc., prin nu puține expresii grecești, specifice moralei epicureice sau celei stoice, precum și printr-o serie de termeni arhaici, dintre care unii, cum sunt cei adjectivali, sunt inventați de însuși autor.
Depărtarea și timpul, cel mai filosofic roman al prestigiosului scriitor Mihail Diaconescu, contribuie, alături de celelalte romane istorice ale sale, nu numai la configurarea unei fenomenologii a genezei și specificului spiritului românesc, ci și la evocarea plastică și convingătoare a etapei de început a plămădirii culturii și spiritualității europene medievale. Pentru densitatea sa ideatică și consonanța ideilor cu varietatea mijloacelor artistice prin care sunt înfățișate, romanul Depărtarea și timpul își justifică pe deplin integrarea sa în circuitul european al valorilor literare, la care contribuie și recenta sa traducere în limba italiană. Prin acest roman capodoperă, creatorul său se reconfirmă, la rândul său, ca un eminent prozator român, de rezonanță europeană.
Ioan N. ROȘCA