◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro18.04.2024

PERSONALITĂȚI HUNEDORENE Bănățean de origine – implementat prin fibrele sincerității în orașul de pe Cerna

OVIDIU POPESCU. Un cadru didactic cu izbânzi, frământări trăite și visuri proiectate, profesor identificat cu faptele vieții sale care au alcătuit o istorie pilduitoare înlăuntrul căreia a existat freamătul omenescului.

Profesor de istorie și inspector școlar, mereu alături de activitatea CARP „Speranța” Hunedoara, și-a dovedit capacitatea de analiză, bogăția de idei, fiind un militant și sincer susținător al vieții și sănătății persoanelor de vârsta a treia din municipiul Hunedoara.

Călit și afirmat la școala muncii de la catedră, studiind cu pasiune istoria, și-a format o faimă intelectuală proprie, constituindu-și principii directoare despre viață și rolul cadrului didactic de doctor în educarea tinerei generații, dar și a respectului față de oamenii vârstei a treia, fapt pentru care a fost și este încă stimat.

Născut la data de 29 noiembrie 1933 în comuna Delinești (jud. Caraș-Severin), a frecventat școala primară în localitatea de baștină, iar liceul la Reșița. În anul 1952 a absolvit Universitatea „C. I. Parhon” din București – Facultatea de Istorie și este repartizat ca profesor la Școala Medie Mixtă din Hunedoara. A îndeplinit și funcția de inspector școlar în cadrul I.S.J. Hunedoara, revenind apoi ca profesor, gradul didactic I, la Liceul teoretic Hunedoara.

S-a pensionat în anul 1997 pentru limită de vârstă, iar în iunie 2008 pleacă, parcă mult prea repede, pe tărâmul veșniciei, al vieții fără de moarte.

Așadar, Ovidiu Popescu a fost profesorul, inspectorul și consilierul județean căruia i se cuvine prinosul nostru de dragoste, admirație și recunoștință și asigurarea de-ai urma îndemnul și faptele pentru binele învățământului hunedorean, dar și pentru cauza unei noi vieți școlare în orașul de pe Cerna.

De consemnat sunt și cele câteva impresii și gânduri sincere față de personalitatea profesorului Ovidiu Popescu și oferite în exclusivitate.

Dr. ing. Doru GAITA – fost senator și director general al C. S. Hunedoara: „Prof. Ovidiu Popescu s-a remarcat în activitatea profesională prin entuziasm și pasiune, faptele lui de muncă, asiduitatea în pregătirea profesională constituind de fapt argumentul dăruirii în meseria aleasă, a propriului destin. Pentru el munca de dascăl a fost legea după care și-a condus activitatea pe itinerariul întregii vieți. El a știut să-și facă viața bogată în realizări și frumoasă în aspirații”.

Prof. Ing. Delia Liliana GAITA – fost director al Liceului Industrial Nr. 3 Hunedoara: „Efort, pricepere și dăruire sunt secrete cunoscute ale activității profesorului și inspectorului Ovidiu Popescu. Asigurarea eficienței întregii activități în învățământ – după Ovidiu Popescu, era o probă a competenței și conștiinței profesionale, a modului în care responsabilitățile se onorează. El și-a împlinit existența prin fapte, valorificându-și întregul potențial uman”.

Gheorghe ALIMPESCU, profesor de istorie: „Ovidiu Popescu a fost un povestitor de istorie și un trăitor în istorie. S-a impus ca un om echilibrat care se bucura de audiență. Era apropiat de elevi și de colegi. Ca inspector școlar s-a impus prin pregătirea sa profesională, științifică și metodică, remarcându-se prin corectitudine. A cercetat trecutul și prezentul istoric local și a studiat cu atenție obiceiurile și tradițiile, reușind să organizeze în premieră un festival de obiceiuri și tradiții de iarnă. A cules și publicat legende locale, fiind și semnatar al mai multor cărți și al unor referate metodice și științifice”.

Cu o durere sufletească și emoții firești, Șerban POPESCU, în calitate de fiu, ne-a declarat: „Ce poate spune un copil despre tatăl său. Doar de bine. Dar tatăl meu a fost cu adevărat special. Așa cum pentru elevii lui a fost profesor și tata, pentru mine, a fost tată și profesor. Poveștile copilăriei mele au fost tot cu Feți-Frumoși, dar Feți frumoși adevărați: Cavalerul Alb al Transilvaniei (Iancu de Hunedoara), soldatul grec căruia i-a mâncat vulpea ficatul pentru că l-a ascuns sub haină în fața comandantului, regii daci și cetățile lor, împărații romani care au cucerit lumea. Cu ei am crescut în fața ochilor. Am fost norocos să am un asemenea tată!”

De consemnat sunt și rândurile scrise de prof. Dr. Mircea MOȚ, în calitatea sa de scriitor și bun prieten al lui Ovidiu Popescu: „Atunci când mi s-a cerut să scriu „câteva cuvinte” despre Ovidiu Popescu m-am speriat. Care să fie oare cuvintele, cele câteva, care să-l poată readuce și găzdui temporar și în care el ar putea intra, înalt cum este, fără să-și aplece capul? Nu doresc să cad în ispita convenționalelor caracterizări, cu atât mai mult cu cât, foarte aproape de el fiind, nu l-am perceput de la distanța rece, care oricum nu-mi este familiară.

Eu voi scrie despre felul în care Ovidiu curăța în momente de meritat răgaz un măr, convins că gestul poate fi considerat emblematic prin semnificațiile lui simbolice.

Mă chema în biroul lui. „Șezi”! Începeam atunci să tăcem, și mi se părea că în felul acesta comunicam mai bine decât prin vorbe. Ca prin minune, după ce Ovidiu dădea la o parte cu un gest hotărât hârtiile din fața sa, pe birou apărea, cine știe de unde, o farfurioară albă. Apoi un cuțit, nicidecum unul dintre acelea care ți-ar fi atras atenția prin măiestria lucrăturii ori prin agerimea lamei. Apoi un măr, pe care-l așeza cu mișcări domoale pe farfuria de porțelan. Apoi altul, pe care-l împingea spre mine.

Și Ovidiu începea să curețe mărul cu acel cuțit care, în mâinile mele, se dovedea întotdeauna greoi și stângaci. Rotea mărul cu mâna stângă, așa cum se rotește planeta, în vreme ce cuțitul rămânea nemișcat în cealaltă mână, luminând cu sclipirea lamei coaja ce avea să fie înlăturată. Se năștea o spirală lungă, aproape atingând podeaua, fără să se rupă, și miezul tainic, cărnos și alb se ivea în fața lui Ovidiu, ca un adevăr ce nu se putuse oferi altfel privirii și înțelegerii. Un gest ce se înscria în atitudinea permanentă a omului. Fiindcă Ovidiu înlătura suprafața colorat ademenitoare, pentru a descoperi miezul realității, mereu căutat!”

UZPR / Caraş-Severin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *