◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro16.07.2024

Eminescu și Biserica Ortodoxă

Personalitatea complexă a poetului național este integrată în spațiul mioritic prin prelucrarea motivelor populare, dar și prin studierea și înțelegerea profundă a ortodoxiei, dedicându-i acesteia poezii remarcabile ca Rugăciune, Învierea, Colinde, Colinde. Premisa înțelegerii și studierii adevărurilor bisericești nu este întâmplătoare, în familia din partea mamei sale au existat trei mătuși care s-au călugărit la mănăstirea Agafton. Poetul și-a petrecut multe veri la această mănăstire, ascultând cântecele și slujbele bisericești, fiind interesat de poveștile și relatările mătușilor sale din viața monahală. În chilia monahei Fevronia, Eminescu se afla în 1875, când a participat la o clacă de tors lână și a auzit din gura maicii Zenaida povestea lui Călin, pe care a redat-o în cunoscutul poem omonim. Poetului îi acorda bisericii atenția cuvenită, ca un misionar purtător de credință și adevăr. Acesta a descoperit păstrarea curată a limbii române în cărțile sfinte și cele necesare slujbelor ca izvoare de înțelepciune și surse importante de transmitere a valorii limbii literare: „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghițirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”. (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, Timpul, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187).
Aceste adevăruri gândite și afirmate cu precizia unui metronom sunt confirmate de Istoria noastră, iar orice răsfoire a Dicționarului General al Limbii Române este o ilustrare privind condițiile vitrege ale genezei limbii noastre. Căutând originea cuvintelor deslușim amploarea impactului la întâlnirea cu popoarele ce au contribuit la închegarea noastră ca națiune. În acest amalgam stabilitatea și tradiția Bisericii Ortodoxe au fost chezașe limbii noastre, stabilindu-i cursul firesc. Un alt poet, dar și preot, Alex Mateevici, cu glasul neamului românesc în credința sa curată, ne-a lăsat moștenire poezia Limba Noastră, o firească mărturie peste veacuri: Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ Care o plâng şi care o cântă/ Pe la vatra lor, țăranii.
Lui Mihai Eminescu i s-a reproșat adesea versul „Religia este o frază de dânșii inventată” care se află în poemul Împărat și proletar și care face parte din discursul proletarului (urmat de două alte discursuri, al împăratului şi al poetului) şi deci el, versul, nu poate fi considerat nici pe departe un crez al poetului. Un fapt elocvent asupra atitudinii pe care autorul comemorat o are asupra relației sale cu biserica este prezentat de cercetătorul Nae Georgescu care ne informează asupra consemnării găsite într-o carte de rugăciuni la mănăstirea Neamț, unde, cu ocazia sărbătorii de Sfinții Constantin și Elena, în 1886, poetul se spovedește preotului, acesta notând în cartea sa de rugăciuni: „Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtășit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: «Părinte, să mă îngropaţi la țărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină»”.
Pentru sinceritatea, devotamentul, dar și pentru smerenia, dragostea şi nestinsul dor de Cer, trei dintre mătușile lui Eminescu, schimonahile Olimpiada, Fevronia şi Sofia, dar şi monahia Xenia Velisarie au fost trecute în Patericul Românesc. În contextul formării sale enciclopedice, Eminescu a deslușit cu siguranță legătura cu divinitatea, astfel încât suma disciplinelor studiate la Viena și Berlin i-au deschis calea spre abordarea înțelepciunii creștine, dedicând timp și pildelor ortodoxe ca un corolar al înțelegerii sacrului. În contradicție cu răutatea umană a secolului său, autorul Luceafărului avea dorința retragerii în monahie, ca și călugăr, dorință recunoscută în fața lui Zamfir C. Arbore, ziarist la Românul, în 1882, când încă nu era suspectat de boala mintală pentru care Maiorescu îl va închide în ospiciul Caritatea al doctorului Alexandru Suțu. Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopisețe în cari să înșirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se știe cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ. Elemente care ne îndreptățesc să credem că această dorință era adevărată găsim în destinul personajelor sale din Sărmanul Dionis, Cezara, Povestea magului călător în stele. Putem folosi ca argument și faptul că tatăl său era fiu de diacon și avea biserica lângă casă.
In final adaug că Acatistul poetului neamului românesc, Mihai Eminescu, este compus de ieromonah Ghelasie Gheorghe de la mănăstirea Frăsinei, împreună cu ieromonah Valerian de la mănăstirea Sf. Filimon din satul Vătășești din județul Vâlcea, în care se recomandă că este la alegerea fiecăruia de a-l cinsti pe marele poet ca pe un sfânt pământesc sau ca pe un Om al Omeniei Românești. Desigur, acatistul reprezintă un elogiu adus poetului, o mărturisire de credință, dar transmite și un gând de canonizare a lui Mihai Eminescu, pentru trecerea acestuia în altarul de aur al martirilor neamului românesc.

 

 

Cristian Ovidiu Dinica

Foto: Wikipedia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *