◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro14.07.2024

Catia Maxim în dialog cu Oana Anca Mihaela Glasu

„Albaneza e vie, bună și rea, frumoasă și tristă, veselă și posomorâtă.”

 

Oana Anca Mihaela Glasu a studiat la Facultatea de Filologie (secţia Lingvistică), Universitatea din Tirana (Albania), unde a obținut un master în lingvistică. Autoare a mai multor articole de specialitate, poezii, traduceri din albaneză apărute în revistele OltArt, Sintagme literare, Spaţii Culturale, Caligraf, Literadura, Parnas XXl, Mărturii culturale etc., prezentă în antologia „Cuvântul care uneşte” (editura Hoffman), a tradus din limba albaneză trei romane ale scriitorului Thanas Medi („Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba”, „Markela”, „Umbra blestemată”, editura Eikon), precum și romanul „Fiicele generalului”, Mimoza Hysa, editura Hoffman. A tradus din română în albaneză poezii semnate de Mihail Soare, Vianu Mureșan, Otilia Țeposu, apărute în revista Exlibris din Tirana și în alte publicații de cultură, precum și culegerea de povestiri a scriitoarei și jurnalistei Otilia Țeposu, „Fata pădurii. Oamenii, dragostea și poveștile”. O activitate încununată cu Premiul „Euterpe” (Festivalul Naţional de Poezie „Panait Cerna”, Tulcea, ediţia a 44-a), premiul II pentru traducere (Festivalul Internațional de Poezie „Renata Verejanu”, Chișinău), Premiul „Octavian Moșescu” (Festivalul Internațional de Creație Literară „Titel Constantinescu”, Râmnicu-Sărat, 2019).

Personal, am avut bucuria să citesc cărțile traduse de Oana Glasu, cu surprindere și încântare datorită excelenței cu care traducătoarea a reușit să redea în română subtilități lingvistice, cu o capacitate exemplară de a pătrunde în meandrele albanezei, o limbă pe care puțini români o cunosc, traducătoarea realizând o adaptare perfectă la savoarea și expresivitatea limbii române. În plus, în traducerile Oanei Glasu avem de-a face cu o apropiere naturală și subtilă de spațiul mirific al unui popor față de care românii au manifestat dintotdeauna o aleasă prietenie și solidaritate. Impresionată de astfel de traduceri, am rugat-o să accepte un dialog despre munca neobosită de traducător, dubla pasiune atât față de limba maternă, româna, cât și față de limba devenită la fel de apropiată, albaneza.  

 

– V-ați născut la Corabia. Spuneți-ne ceva despre locul copilăriei…

– Da, sunt corăbiancă! Acesta este răspunsul meu invariabil, de câte ori sunt întrebată de unde sunt. M-am născut în cel mai frumos oraș scăldat de apele Dunării, cu cele mai frumoase răsărituri și apusuri, cu unul dintre cele mai importante porturi odată, cu personalități marcante ale tuturor timpurilor. Denumit, până nu de mult, orașul teilor și al castanilor, ale căror coroane împreunându-se formau adevărate tuneluri, ce răspândeau miresme de prospețime, de reînnoire, de verde… Minunata senzație de Acasă. Întâmplarea face ca acest început de aprilie, când vorbim, să fie călduros ca în copilăria mea și asta îmi reînvie nostalgia, mă poartă în timp, inundându-mi nările cu parfumurile îngemănate ale Corabiei din vremea copilăriei și adolescenței. Astăzi, orașul e mult schimbat, n-aș putea să spun cât în bine… Ar trebui să ating sfere ce mi-ar tulbura sentimentul de plutire în care mă aflu, cu dorința de a păstra locul nașterii ca pe o icoană, cum îl percepe mintea și îl simte inima.

– Cu ce vă ocupați în prezent?

– Cu mai multe… Nu e însă complicat să vă explic, deoarece activitățile mele se reunesc într-un singur cuvânt, Carte. Sunt bibliotecar la Biblioteca Județeană „Ion Minulescu” Slatina – pentru mine nu e numai locul meu de muncă, ci și cea mai importantă instituție de cultură din urbe. Meseria de bibliotecar, deși pe nedrept considerată cenușăreasa ocupațiilor, mi se potrivește de minune. Cărțile se țin scai de mine, acasă, în concediu, oriunde mă aflu. Asta nu numai pentru că mă ocup cu traduceri literare din albaneză în română și invers, ci și pentru că citesc foarte mult. Eram tentată să spun că fac toate astea în timpul liber, însă eu n-am clară noțiunea asta, avându-l ocupat cu lucruri cărora, în mod normal, ar trebui să le fac loc printre picături. Inevitabil, apar și ferestre la lecturi și traduceri, cerute de activitățile cotidiene, firești și necesare. Revenind la cărți, acum am în lucru al patrulea roman al scriitorului albanez de etnie aromână, Thanas Medi, „Casa de nebuni a Atenei”, o carte fabuloasă, pe care n-am putut s-o țin departe de cititorii români care l-au îndrăgit deja pe autorul albanez, după ce i-au citit celelalte trei romane, publicate la editura Eikon, un scriitor cu stil aparte, consacrat în literatura țării sale de origine.

Cum v-ați apropiat de limba albaneză?

– Între mine și limba albaneză există o iubire profundă, născută la prima vedere, la primul contact. S-a întâmplat în 1996, când am plecat ca bursier al statului român să studiez această limbă rară, la Tirana. Fiind o limbă rară, statul român, cu precădere Ministerul de Externe, are nevoie ciclic de reînnoirea cadrelor cunoscătoare de astfel de limbi. O ciclicitate ce, la vremea aceea, se producea la 20 de ani – în anii 50 studiase acolo fostul ambasador Gheorghe Micu, în anii 70 Marius Dobrescu, traducătorul lui Ismail Kadare și Filip Teodorescu, fost ambasador, diplomat de carieră, apoi am urmat noi, căci am plecat mai mulți la studii în Albania, dar nu toți le-au definitivat. Iar, dintre cei care au terminat, jumătate au plecat pe alte continente. Din câte știu, după mine n-a mai mers nimeni la studii complete acolo.

– Câteva cuvinte despre perioada studenției…

– Grea! Sau una dintre cele mai grele și, în același timp, cea mai frumoasă a vieții mele, de care îmi e tare dor. Primul an de studii a însemnat anul pregătitor de limbă, numai că, în martie 1997, a început războiul civil – Jocul Piramidal, garantat de președintele de la acea vreme, a falimentat și foarte mulți albanezi au rămas sub cerul liber, pierzându-și toată agoniseala, inclusiv casele. Străinii au fost evacuați, care cum am putut am părăsit țara, capitala și am revenit în iunie pentru examenul de absolvire a cursului. Practic, făcusem câteva luni de școală, puține pentru a învăța cel puțin bazele unei limbi despre care n-avusesem habar înainte. Eu, dat fiind faptul că sunt o fire prietenoasă, dar și curioasă, am preferat compania albanezilor, cu care stăteam cât era ziua de lungă, cu caietul și pixul sub braț și notam cuvinte, expresii, îi imitam, învățam foarte mult în dialecte și subdialecte de la ei. Dar chiar și în aceste condiții, noi eram în lumea noastră de tineri, de copii, până la urmă. Ca un amănunt sau paranteză, în Tirana, pentru că se instituise starea de urgență, se închidea totul la ora 15, pe străzi umblau tancurile, iar universul nostru se muta în cămin, la mine în cameră. Acolo ne strângem toți românii, dar și colegii albanezi de pe palier, iar chitarele răsunau până noaptea târziu. A continuat să fie greu, pentru că eram departe de casă, de părinți, nouă nu ne trimitea nimeni pachet cu microbuzul, acasă veneam vara, sărbătorile noastre creștine le petreceam la Tirana, înconjurați de musulmani. Cu toate astea, respectarea tradiției noastre ne aducea mai aproape de cei dragi în momentele cu încărcătură emoțională aparte. Respectam și sărbătorile lor, le făceam vizite, mâncam împreună în serile de iftar (masa servită la sfârșitul zilei în timpul Ramadanului) – schimbul de tradiții, cultură a funcționat foarte bine, ne-a îmbogățit și pe unii și pe alții. Închid paranteza și-mi amintesc că, în iunie 1997, m-am trezit brusc traducând din albaneză în română lucrări ale cursanților care studiau la Facultatea de Limbi Străine, limba română. Vedeți, albanezii au, printre multe altele, un specific ce pentru mine a rămas în continuare ceva de neegalat: ospitalitatea. Am stat 7 ani în Tirana și, în toată această perioadă, am fost considerată oaspetele fiecăruia dintre albanezii cu care am interecționat. Cum încă respectau legile Canonului lui Lekë Dukagjini, în care oaspetele (în albaneză miku) are reguli bine stabilite, mi-au fost aplicate și mie. Aproape până la părăsirea definitivă, în 2003, am asistat sau am trăit împreună cu ei prefacerile, transformările noii societăți albaneze, apărută după ani grei de comunism, izolare totală, anularea oricărei forme de exprimare religioasă, și-mi amintesc, privindu-vă grație acestui dialog că ați scris o trilogie minunată, unică despre aromâni, cum o aromâncă din Korça îmi vorbea în șoaptă încă, prin 2002, despre biserică și își făcea cruce cu limba, pentru că îi intrase în reflex. Aș scrie romane dacă aș dezvolta impresiile sau amintirile mele, încă foarte vii despre studenția la Tirana. Mai spun doar că m-am simțit ca o prințesă, iubită și respectată, așa cum nu cred că se mai poate repeta vreodată într-un alt loc din lume. Am revăzut Tirana în 2023, după 20 de ani. Șoc și uimire. Am regăsit o capitală transformată din rădăcini și, deși în perioada studenției o cunoșteam dintr-un capăt în altul, cu nume de străzi, străduțe și scurtături, m-am descurcat foarte greu în a rememora cu pasul locuri, zone, clădiri. M-am revăzut cu mulți prieteni, foști colegi, foști vecini (în 1997, cei din nordul Albaniei, care își pierduseră casele, fuseseră cazați în căminele studențești, pe unde se mai găsea o cameră liberă), cu multă lume. Cu toți eram prietenă. Sau ei cu mine!

– Ce subiect a avut masterul în lingvistică?

– Pentru că eu am studiat și absolvit Lingvistică, seria mea era împărțită la Filologie, în literatură și lingvistică și, cum noi fuseserăm trimiși pentru limbă, obligatoriu asta am făcut. Am ales, sub îndrumarea profesorului Miço Samara, Enantiosemia – aspecte comparate între cele două limbi. De fapt, enantiosemia înseamnă că un cuvânt e antonim cu el însuși. De pildă, în română, verbul a închiria are un dublu sens, de a da și a lua: dau spre închiriere și iau cu chirie, deci în interiorul lui închiriez, dau și iau sunt antonime. La fel, cuvântul împrumut, alt exemplu.

– Între română și albaneză există asemănări…

– Da, foarte multe. Dacă s-ar scoate excesul de turcisme din albaneză și excesul de slavisme din română, ar putea fi surori. La prima vedere, ai impresia că albaneza nu seamănă cu nimic, că e cea mai grea limbă de pe planetă (dar atunci maghiara cum mai e!?), însă descoperind-o, studiind-o și aprofundând-o, ajungi de multe ori la înțelesuri fascinante. Nu mai știu cu exactitate care e numărul cuvintelor din fondul arhaic comun, vreo 160 parcă, pe care astăzi unii lingviști români le consideră dacice, însă, mai mult de jumătate, se regăsesc și în albaneză. Ar mai fi vocala ă (ë – în albaneză), rotacismul, trecerea lui n în r, articolele enclitice și proclitice, tezaurul frazeologic comun, formarea cuvintelor printr-un sistem asemănător de sufixe și prefixe ș.a, în condițiile în care albaneza nu e o limbă romanică, dar are o componentă latină destul de importantă. În orice caz, cele două limbi „par a fi aceeași limbă sub forme diferite”, după cum aprecia savantul albanez de formație germană, Eqerem Çabej. E mult de povestit… De exemplu, rămân mirată când descopăr în Dicționarul nostru anumite cuvinte despre care se spune: origine necunoscută. Probabil, totul ține de reluarea și aprofundarea fondului traco-ilir. Totuși, nu pot fi de acord nici cu anumiți lingviști care, pe fondul nestabilirii originii unor cuvinte pe care ei însă le revendică din albaneză, doresc să ne albanizeze lingvistic. În orice caz, nu cred că 200 de ani de academie mai pot fi dați înapoi, și, de aceea, mergem înainte în inerția celor bătute în cuie.

Cum a început povestea traducerilor literare?

– Cele serioase au început prin 2017, cred, când mi-au atras atenția niște poeți albanezi, unul în mod deosebit, așa că i-am tradus mai multe poezii pe care i le-am și publicat în reviste literare din România. Pe atunci scriam și eu poezie și eram foarte atrasă de gen. În 2018, am primit de la Thanas Medi în pdf două romane, pe care le-am citit, dar nu mă încumetam încă să le traduc, deși mă fascinase absolut. Întâmplarea a făcut să-i citesc într-o zi pe Facebook o poveste, care se numește „Pantofii” și, de aici a început călătoria, să nu zic nebunia, pentru că trebuie să fii cumva să traduci voluntar 5 romane, zeci de poezii, proze scurte, fragmente de roman de la diverși. Să-i publici, să cumperi cărțile editate, să le dăruiești în lung și-n lat pentru ca autorul să fie citit de cât mai multă lume, în speranța că măcar va ajunge să i se pronunțe numele. Și, poate a fost mai mult decât atât, dacă mă raportez doar la succesul romanului „Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba”, o carte fabuloasă despte etnia vlahilor de munte, o carte unică despre aromâni.

Descrieți puțin laboratorul de lucru al traducătoarei Oana Anca Mihaela Glasu…

– E simplu. Un birou, un calculator clasic, rar folosesc laptop, cartea de tradus, pixuri în trei culori și multă muncă. Minim 10 ore pe zi! Bineînțeles, n-ar fi posibil fără pasiune. Am marele noroc de a discuta cu autorul orice neînțeles pe care îl întâmpin, iar explicațiile sale, aprofundarea nuanțelor lingvistice ale textului devin de fapt o transă pentru mine, prin care intru nu numai în miezul cărții, ci și în mintea autorului, întrucât e absolut necesar și important să-i redau toată trăirea. Și a gândului, nu doar a cuvântului. Probabil reușesc, dacă mi se spune: „scuză-mă, am uitat că e traducere, am crezut că-l citesc direct pe Thanas!”

Ce cărți ați tradus în română?

– Patru romane publicate și al cincelea în lucru, la care mai am foarte puțin de lucrat (3 capitole din 28) și sper să apară cât mai repede în librării. „Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba”, „Markela”, „Umbra blestemată” de Thanas Medi și „Fiicele generalului” de Mimoza Hysa.

Ce impact au avut asupra cititorilor?

– Cel puțin, primul roman, „Ultimul cuvânt…” unul bun cred, dacă luăm în considerare cronicile pozitive, pline de admirație la adresa scriitorului. Eu mă bucur pentru că, în general, românii au fost cei care l-au cumpărat și citit ori s-au exprimat despre cărțile sale. În plus, după lecturarea romanelor de către persoane, care, la rându-le, traduc, constat că au simțit ca și mine că Socrat Buba sau Markela trebuie să ajungă și la cititorii țărilor unde acestea trăiesc, ceea ce deja s-a întâmplat. Grație doamnelor Monica Țurlea, Socrat Buba a apărut în italiană, la editura Besa Muci, iar Amalia Achard Marel a tradus în franceză romanul Markela și l-a publicat la editura Constellations. Traducerile au fost făcute din limba română, desigur. Ca impact, de pildă, romanul „Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba” a fost folosit într-o proporție însemnată ca studiu într-o lucrare de doctorat a unui român din Timoc, care, dinspre mamă, are și origini aromâne – în timp ce-și scria teza, a avut ocazia să citească romanul lui Medi, fiind uluit să descopere că obiceiul „căderii cu morții”, la care el însuși făcea referiri în lucrare, crezându-l unic în munții Homolje din Serbia, există și se practică și la vlahii munteni din sudul Dunării. Pornind de la descoperirea făcută, a extins cercetarea și a refăcut lucrarea, aprofundând subiectul. De asemenea, cartea a trezit multă nostalgie în rândul aromânilor din România, precum și celor stabiliți pe alte meleaguri, cel puțin pe trei continente, unde a ajuns romanul. Dacă ne gândim că cititorii români, care, până mai ieri, îl știau numai pe Kadare ca exponent al literaturii albaneze, exotice într-un fel, îmi place să cred că azi îl știu și pe Thanas Medi. E foarte greu însă să impui pe piață sau în conștiința oamenilor un nume nou, răsărit de nicăieri, cu alt stil, cu alte teme. Sper să fi reușit câtuși de puțin.

Ați tradus și din română în albaneză?

– Da. Mai mulți poeți pe care i-am publicat în reviste literare din Tirana: Mihail Soare, Vianu Mureșan, Otilia Țeposu, Violeta Pintea etc. Otiliei Țeposu i-am tradus și publicat volumul de proză „Fata pădurii. Oamenii, dragostea și poveștile”. De asemenea, am publicat un volum de-al meu de poezie scrisă direct, gândind și simțind în albaneză, deci nu traduse din română.

Astfel de traduceri implică o atenție mai mare, mai multe eforturi?

– Pentru poezia scrisă direct în albaneză, nu. La fel cum nu implică nici când scriu sau concep ceva în albaneză, de exemplu, impresii despre cutare scriitor, un interviu, orice scriu direct fără a traduce din română. În sensul traducerii din română în albaneză, da! E infinit mai greu, mai solicitant. Limba albaneză se bazează pe foarte multă frazeologie, de exemplu, fără de care textul n-ar avea sens, așa cum nu are fără perfect simplu utilizat în exces absolut. Sunt construcții specifice ale limbii de care trebuie să ții cont pentru a reda și un autor român în aceleași condiții cititorilor albanezi. Pentru mine a însemnat foarte mult să trec prin acest exercițiu, să-i spunem, deși am luat foarte în serios ideea, întrucât nu i-am înțeles niciodată pe traducătorii care spun că nu pot traduce și invers. Eu am vrut să-mi demonstrez în primul rând mie că se poate. Și, da, performanța de a gândi și a visa în albaneză, mă ajută extraordinar. Traducerea se dovedește un aliat în lupta cu limba, esențială fiind stăpânirea ambelor limbi, pentru a oferi siguranță autorului tradus, minimalizând astfel orice temere – e adevărat că un traducător poate deopotrivă ridica un autor, făcându-l mare și cunoscut, cum la fel de bine îl poate îngropa.

Cum simțiți limba albaneză în comparație cu limba română?

– Că și ea e a mea, că fac parte din ea. Cred că m-a chemat dintotdeauna, însă n-am fost conștientă decât la întâlnirea propriu-zisă. Albaneza e vie, bună și rea, frumoasă și tristă, veselă și posomorâtă. Mă ține captivă în nostalgii, plutesc prin ea în nesfârșită melancolie, mă ispitește, mă domină, mă alungă, mă liniștește, mă mângâie cu muzicalitatea ei. E cântec! Fără sfârșit! Cu toate astea, nu-i chiar totuna cu limba mamei – simțiți, cred, din vocea mea subtila tânguire pe care încerc s-o stăpânesc, în ciuda acestor două bobițe perlate din colțul ochiului.

Cât de reglementat e statutul traducătorului român?

– Oficial, n-am date concrete, cred însă că slab, deplorabil, spre deloc. N-am nicio experiență personală ca să pot să atest cât ar fi însemnat remunerarea muncii de traducător dintr-o parte sau alta, adică scriitor, editură, întrucât n-am fost plătită niciodată pentru vreo traducere. Paradoxal, albaneza e una dintre limbile cele mai scump plătite, pentru că nu există vorbitori, în general, nu mai zic traducători. Dacă ar fi să calculăm cu minim 20 de euro pagina de 1800-2000 cuvinte, ar însemna vreo 4000 de euro pentru fiecare roman. Cine să ți-i ofere în România? Nu e firesc să scoată autorul bani din buzunar sau să facă împrumut, o dată pentru a-și publica cărțile și apoi pentru a plăti traducătorul și, eventual, editarea în țara unde e tradus. Treaba traducătorului, în mod normal, se încheie cu predarea manuscrisului tradus. Dar eu am devenit, fără să vreau, și agentul literar al scriitorului, pentru că te intrigă să lași în sertar atâta strădanie. Pe de altă parte, edituri ce abia se târăsc, pentru că n-au vreun sprijin de la instituțiile abilitate în susținerea actului editorial, nu-și permit asemenea cheltuieli. Am asistat de curând la o lansare de carte, unde era un public numeros, cum rar mai văzusem, cărți, de asemenea, de toate pentru toți, prețuri cam cât un pachet de țigări, în medie, un exemplar, iar editura respectivă a vândut 6 cărți a 30 de lei. Sigur, aici intervine problema gravă și adevărată, necititul. Sunt oameni care primesc gratis cărți și nu le răsfoiesc măcar. Și, totuși, în România se traduce foarte multă carte străină, în special literatură engleză, dar nu numai literatură. E un exces chiar, în timp ce, de niște scriitori români rarissimi, mori și n-auzi, pentru că nu mai au loc pe rafturile librăriilor sau ale bibliotecilor publice. Cine și cu cât îi plătește, nu știu, dar mi-e greu să cred că acei traducători fac muncă voluntară. Reglementările ar trebui să aibă bază legală, o lege chiar, pentru că un traducător devine un coautor și trebuie să aibă niște drepturi. Mai în glumă, mai în serios, cărțile traduse în română le numesc cărțile mele. Cine își închipuie că în traducere înlocuim doar cuvinte, se înșală. Rescrii cartea, treci prin toate emoțiile, stările autorului pe care ai datoria să le redai întocmai. Și, la final, vezi că ai în calculator 170 de pagini scrise de tine, de parcă ți-ai fi scris propria carte. Traducerea e, întâi de toate, creație. Am observat, de altfel, că se acordă foarte puțină atenție traducătorului, atât din partea cititorilor, nimeni nu spune: am citit cartea X, în traducerea lui Y, dar nici critica nu menționează în afară de numele traducătorului, nimic. N-aș vrea să se înțeleagă că, personal, am vreo frustrare în acest sens, dar mă gândesc că și acest minim respect ar putea contribui la realizarea unui statut aproape inexistent al traducătorului care, de fapt, nu intră în calcule.

Revin: cât de motivantă  financiar e traducerea unui roman?

– Iar eu continuu ideea deja expusă. Nu știu cum sunt plătiți alții, dar personal ar fi trebuit să fiu total lipsită de motivație, dacă ar fi primat aspectul pecuniar. Ca traducător, pe lângă pasiune, plăcere, dragoste de text, limbă etc, ar fi nevoie și să ai noroc de oameni buni, cu care să ai în comun… stropul nesfârșit de a dărui cu sufletul. Artă, cultură, frumusețe, literatură. Pentru mine greul a început după ce am terminat primul roman: nu știam încotro s-o apuc, ce să fac cu un manuscris muncit, în care credeam, pe care voiam să-l arăt cititorilor, pentru ca ei să trăiască ca și mine bucuria spectacolului lecturii. L-am trimis prin poștă mai multor edituri, la una singură, pe mail, iar editorul Valentin Ajder (editura Eikon) m-a sunat imediat după ce a citit prima frază a romanului: „Ani mai târziu, când amurgul începuse să i se pară precum un ginere obosit, Socrat Buba își aminti ca prin ceață de Plaiul Bufniței” și mi-a spus: „O frază bună, dă o carte mare. Public cartea și dacă nu vând un exemplar”. Ce am vrut să spun cu norocul de oameni buni? „Ultimul cuvânt…” a apărut în Albania în 2012, a obținut marele premiu al literaturii albaneze și cam atât, deși autorul încercase variante tot pe principiul că poate se găsea cineva cu inimă mare. Am apărut eu, un mare noroc pentru el, dar, la rândul meu, mă consider o norocoasă, dat fiind faptul că, pe neașteptate, s-a legat o colaborare extraordinară cu editura Eikon și o mare prietenie cu echipa de acolo.

Proiecte, speranțe, dorințe, gânduri…

– Îmi doresc să finalizez romanul „Casa de nebuni a Atenei”, sper să fie publicat curând, după ce va fi trecut prin operațiunile specifice editării (corectură, redactare etc), apoi va trebui să continui traducerea, lăsată la jumătate, a unei cărți foarte interesante, care poate servi drept instrument de lucru pentru o mai bună înțelegere a politicii, a situației din Kosovo, oricărui diplomat sau soldat român. Cartea e scrisă de diplomatul de carieră, fost ambasador în Kosovo și Macedonia de Nord, Arben Çejku, fin cunoscător al problematicilor regiunii Balcanilor de Vest, o traducere ce va fi, printre altele, și o satisfacție personală că am făcut ceva pentru albanezii din Kosovo. Mi-e frică să-mi fac mari planuri, pentru că poate nu-mi ies. Cel mai important e să fiu sănătoasă și, probabil, le voi împlini pe toate. Un gând, o speranță aproape ascunsă, totuși am: aș vrea să ajung în toamna asta la Tirana pentru a lansa cum se cuvine cele două cărți publicate în albaneză, desigur, dacă va fi posibil.

 

Un comentariu pentru “Catia Maxim în dialog cu Oana Anca Mihaela Glasu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *