◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro14.07.2024

73 de ani de la un cutremur social de proporții: deportarea în Bărăgan

S-au împlinit pe 18 iunie 2024, 73 de ani de la deportările în Bărăgan care, prin ineditul, amploarea, cruzimea și urmările lor nefaste în viața economică, socială și politică a României au avut dimensiunea unui adevărat cutremur social. Rar s-a întâmplat pe planeta Pământ ca un popor să fie atât de aspru pedepsit de propriii conaționali fără nici-un temei legal. În noaptea de Rusalii a anului 1951, pe 17/18 iunie, 40320 ( după cifrele oficiale, pentru că în realitate au fost mult mai mulți!) de locuitori din judeţele Timiş, Caraş Severin şi Mehedinţi au fost luaţi cu forța, pe neaşteptate, de la casele lor, fiindu-le permis să ia cu ei doar bunuri de strictă necesitate, nu mai mult decât puteau pune într-o căruţă şi puteau transporta cu mijloace proprii până la cea mai apropiată gară. Nu li s-a spus unde, de ce și pentru cât timp vor fi duși. Gările din care s-a făcut îmbarcarea lor arătau ca după război. Aglomerație, jale mare, îmbulzeli, armată, comenzi răstite și amenințări cu arma,leșinuri, etc.

După o călătorie de coșmar care a durat în medie cam o săptămână, în vagoane pentru animale, cu animalele la un loc în același vagon , nefericiții selectați pentru deportare au fost abandonaţi într-un câmp cultivat, sub cerul liber, în 18 locații din Câmpia Bărăganului, în cea mai toridă vară pe care a cunoscut-o România de când se fac măsurători meteo. Fără apă, fără mâncare, fără nici-o posibilitate de adăpost.

Împreună, toți ca unul, au răzbit când nimeni nu credea că acest lucru este posibil în condițiile date. Lipsurile, nevoile și sărăcia i-a apropiat pe oamenii de etnii diferite, proveniți din zone diferite, dar meniți prin forța împrejurărilor să trăiască împreună, făcându-i să îndure mai ușor suferințele. În cele 18 localități pe care deportații au fost nevoiți să le construiască din nimic s-au instituit relații de întrajutorare și solidaritate, indiferent de naționalitatea, confesiunea și gradul de cultură al celor strămutați.

Nimeni dintre cei în măsură să o facă n-a ținut cont atunci că aceste zeci de mii de suflete erau oameni, ființe superioare, cu discernământ, care au niște drepturi universal recunoscute și respectate peste tot în lume. Nimănui nu-i este permis să chinuie un animal, d-apoi un om complet nevinovat!. Și totuși, în România comunistă acest lucru a fost posibil!

Într-o singură noapte, peste 40.000 de oameni au fost treziți din somn de ostași înarmați în frunte cu un gradat cu pistolul în mână, ghidați de o iudă locală care-i călăuzise pe ostași și care stătea mai retras, spășit, ca și cum el n-avea nici-o vină și nici-o putere.

 „Echipele complexe” au intrat cu forța în casele oamenilor dinainte și în mare secret aleși, în miez de noapte, le-au cerut actele de identitate și li s-a adus la cunoștință faptul că trebuie să se pregătească în mare grabă să plece cu mic cu mare, adică toată familia, nu li s-a spus unde și nici de ce!? Termenul era strict: două ore!

Toți supraviețuitorii acestui aberant ordin își amintesc de această poruncă:„ Să vă împachetați în două ore și să fiți la gară, că familia va fi evacuată!” Aceste „două ore” i-a intimidat mai mult decât ordinul însuși  pe cei aleși. Ce să faci în două ore? Ce să iei cu tine mai întâi dintr-o gospodărie bine întocmită , cu efort și grijă, de mai multe generații de strămoși !?

Intimidați de ordinul venit pe capul lor în miez de noapte, de la niște necunoscuți, victimele și-au revenit greu din buimăceală. Fără nici-o excepție întrebau: de ce? cum? unde? cine-a decis? până când? etc.

Se uitau speriați unii la alții și nu le venea a crede că este adevărat ceea ce li se cere să facă. Singurul răspuns ce li s-a dat a sunat cam la fel: „Toți membrii familiei, pe care militarii îi aveau deja nominalizați pe niște liste, vor lua drumul gării celei mai apropiate. Fără nicio excepție, fără nicio scuză: că-i bolnav, că-i pe cale să nască, că-i leșinat, că-i netransportabil etc., etc. Nu este admisă nicio excepție! Destinația? La gară!”.

Au ajuns la gară mulți oameni aflați în situațiile enumerate mai sus: bolnavi care-au decedat pe drum sau la destinație, femei care-au născut în tren, copii abia născuți care-au ajuns la destinație vii sau nu, oameni imobilizați la pat dinainte de data deportării, alții care-au leșinat atunci din cauza emoțiilor foarte mari și a condițiilor inumane de transport. Eu sunt una dintre acele victime, aflată la acea dată la venerabilă vârstă de… 6 luni !

Victime ale „fenomenului Bărăgan” au fost în special fruntașii satelor din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, aflate la granița cu Yugoslavia lui Tito, care nu se supusese 100% ordinelor venite de la Moscova. Țăranii români urmau să fie înspăimântați cu acest fenomen al deportării, să ia aminte că cei care se împotrivesc regimului n-au șanse de izbândă, că nu există altă cale decât linia trasată de partidul comunist. Altfel – Siberia-i așteaptă.! Așa cum pățiseră cei 75.000 de nemți din România în 1945. Deci precedentul fusese creat!

Termenul de „două ore” n-a fost cu putință de respectat. Rușinoasa acțiune  comunistă nu s-a putut isprăvi strict în întunericul nopții așa cum plănuiseră trepădușii lui Dej. Tot ce era inuman, nelegal, rușinos, comuniștii preferau să execute în timpul nopții, la adăpostul întunericului, pe nevăzute, ca și cum fapta ar fi putut rămâne la nesfârșit necunoscută!

Îngrămădirea într-un car sau o căruță a obiectelor de strictă necesitate era un proces inuman și anevoios și oricât i-au zorit soldații, oamenii nu s-au putut pregăti de plecare așa de repede, mai ales că primele ore s-au consumat într-o derută totală în care cei vizați au fost pur și simplu paralizați de vestea primită. Neștiind destinația, pentru cât timp vor fi duși, de ce-o fi nevoie acolo, erau debusolați. Desigur, dacă ar fi fost înștiințați cinstit unde vor ajunge și ce-i așteaptă  la sosire, oamenii ar fi putut face alegeri mai bune. Dar așa, fiecare a luat ce-a crezut pe moment, în special obiectele cele mai de preț din casele lor. Nu s-au gândit la unelte, hrană care să reziste timp mai lung, găleți, sau la câte alte lucruri de mare necesitate pentru  omul care va fi abandonat în curând sub cerul liber fără să aibă nici-o posibilitate să facă rost de ele, ar fi putut lua cu ei, că doar aveau de unde?!  Odată ajunși și  luând la cunoștință cruda realitate, oamenii au fost salvați datorită solidarității create ad-hoc între cei aflați în aceeași situație! S-au împrumutat și ajutat între ei pentru a supraviețui printr-o pornire plecată din suflet curat de creștini. Între deportați funcționa o solidaritate a suferinței, o înțelegere a necazurilor fiecăruia de către celalți.

Drumul spre gară a fost ca o procesiune de înmormântare. Convoaiele deportaților se mișcau greu, având în vedere greutatea încărcăturii căruțelor și canicula cumplită prin care erau silite să se deplaseze. Femeile și copiii plângeau. Cei valizi mergeau pe jos, pe lângă car sau căruță, în coloană, strașnic păziți de soldații care nu permiteau nici-un fel de comunicare între victime. Mulți dintre militarii care-au supravegheat la ordin îmbarcarea deportaților în bou-vagoanele care-i așteptau în gări deja pregătite, au recunoscut peste ani că n-au mai luat parte vreodată la o așa acțiune dureroasă. Ordinul era clar: „dacă încearcă vreunul să fugă, îl împuști!” Nimănui nu-i era însă gândul la fugă, ci la protejarea familiei!

 Gările arătau ca în vreme de război. Armată multă, lume și mai multă, vaiete și plânsete, mugete, guițături, țipete, agitație, căldură infernală. Lipsa apei producea primele victime. Deruta era totală și pentru victime, și pentru călăi. Se iveau situații neprevăzute care nu puteau fi rezolvate pe moment, totul fiind la discreția celui cu grad mai mare, total depășit și acesta de situație și, ca să nu se observe, dădea ordine contradictorii care îngreunau lucrurile și mai mult.

Îmbarcarea în vagoanele destinate animalelor s-a făcut greu, mai ales că în același vagon avea să călătorească toată familia alături de animalele pe care le luaseră cu ei. Nu o zi sau două, ci cam o săptămână a durat drumul, având în vedere că nu mai era nici-un orar al trenurilor, se circula haotic, garniturile fiind oprite în funcție de nevoile și posibilitățile ceferiștilor de a le da cale liberă. În plus, se încerca efectuarea deplasării în cât mai mare secret, autoritățile comuniste fiind conștiente de crima comisă, rușinate poate de actul inuman pe care-l duceau la îndeplinire.

Nefericiții închiși în vagoane, fiecare vagon fiind păzit, se gândeau mai rar că acasă toată gospodăria lor cu agoniseala de-o viață rămăsese la mâna lacomilor activiști de partid care și-au împărțit cu dărnicie atâta avuție, cât la faptul că vor ajunge în Siberia. Iar numele Siberia la acel moment era sinonim cu moartea!

La scurt timp în casele arătoase ale deportaților s-au instalat, ca la ei acasă, activiștii de partid, conducerea GAC-urilor sau GAS-urilor, milițieni, securiști și alți fruntași comuniști care și-au însușit nu numai casa, ci și cele găsite în gospodării, sau ce mai rămăsese din jaful generalizat în urma plecării stăpânilor de drept.

În timpul călătoriei spre necunoscut s-a suferit cel mai mult de sete. Lipsa apei în acele zile toride (vara lui 1951 fiind cea mai caniculară dintre toate pe care le-au trăit românii de când se fac măsurători meteo) a făcut ravagii în rândul oamenilor și al animalelor. Închise într-un spațiu strâmt, făcut din metal care amplifica și mai mult căldura, fără posibilități de aerisire, sufletele acestea năpăstuite erau la capătul puterilor. Mirosul era irespirabil, este o minune că nu au murit cu toții.

Când au ajuns la destinație și ușile vagoanelor s-au deschis, oamenii s-au bulucit să respire aer curat. Prima veste bună a fost aceea că erau, totuși, în România. 14 gări fuseseră în grabă pregătite cu rampă de coborâre pentru animale și bagajele grele din vagoane. În alte 4 locuri rampele nu fuseseră gata, așa că acei ghinioniști au fost debarcați în alte locuri decât ar fi trebuit, prelungindu-li-se chinul. În gările din Bărăgan deportații au fost întâmpinați de echipe special aduse să-i preia și să-i conducă spre locurile ce le vor deveni gospodării. Toți se așteptau să primească un loc amenajat, nu la standardele de unde plecaseră, dar în care să se poată cât de cât trăi. După epuizarea de pe drum era mai mult decât firesc să le fie repartizată măcar o cameră , un acoperiș, ceva unde să-și pună lucrurile și să se poată  odihni. N-a fost așa…

Sigur că cititorul nu poate crede, nici nu-și poate închipui că este posibil ca peste 40.000 de oameni de toate vârstele și profesiile să fie lăsați să se descurce, după o călătorie infernală până la gara de destinație, după alte ore de mers prin soare, caniculă și praf de la gară la locul destinat a le deveni sat, sub cerul liber, într-un spațiu delimitat cu patru țăruși, cultivat cu grâu, bumbac, mazăre, iarbă de Sudan sau alte culturi, în canicula aceea cumplită, fără vreo sursă de apă sau mâncare! Dar, așa a fost! Cei care-au trecut prin așa ceva, cum să uite, cum să ierte, cum să nu-și dorească să se știe acest adevăr crunt, să nu le deschidă ochii nostalgicilor comunismului care sunt creduli fiindcă n-au trăit așa ceva, n-au fost măcar martorii unor astfel de grozăvii !?

Cu ochii minții ar putea însă, măcar pentru câteva clipe, să se transpună în locul celui aflat într-o astfel de situație și să se gândească cum s-ar fi descurcat, având pe deasupra în grijă copii și bătrâni neputincioși! De ce, Doamne, ai permis?

Șocul abandonării sub cerul liber a fost urmat de altele, la intervale scurte de timp, să se obișnuiască cu gândul că se poate și mai rău. Nici nu apucaseră să-și descarce bagajele între cei patru țăruși, că s-a pornit o ploaie torențială care le-a udat hainele și rufăria, mobilele, făina, distrugând în parte bunurrile pe care și le aduseseră de acasă. Abia au putut să-și adăpostească pruncii prin șifoniere, sub capete de pat, sub căruțe, fiecare cum s-a priceput. În urma ploii nămolul lipicios format i-a deprimat și mai mult. Au aflat apoi că perimetrul viitorului sat este înconjurat de soldați înarmați, de cuiburi de mitraliere care-i păzeau zi și noapte, plus miliția călare. În actele de identitate li s-a aplicat adulților o ștampilă de culoare violet cu literele D.O. care însemnau nu Drepturile Omului cum glumeau între ei deportații, ci „Domiciliu Obligatoriu”. Adică au fost avertizați că nu se pot deplasa decât în jurul „satului” nenăscut pe o rază de 15 km. Cine încerca să depășească teritoriul stabilit, risca ani de pușcărie și n-au fost rare cazurile în care chiar au primit acestă „corecție”…

 Perchizițiile se țineau lanț, noaptea și ziua, să nu aibă cumva aparate de radio sau alte mijloace de a lua contact cu lumea largă. Localnicii din satele apropiate se fereau să intre în legătură cu deportații fiindcă fuseseră avertizați în acest sens că noii lor vecini sunt pedepsiți fiind persoane periculoase, „bandiți”, „dușmani ai poporului„ coreeni etc.

Apa a fost adusă la început cu cisterne, rareori curate încât să nu aibă miros de gaz sau alte produse petroliere. N-o puteau folosi nici pentru băut, nici pentru gătit, nici pentru spălat, nici pentru animale. De aceea deportații s-au unit și au săpat la repezeală fântâni, dar se stătea la coadă ore pentru o găleată de apă. Pentru hrană au fost anunțați că pot munci la GAS-ul de pe raza locului în care fuseseră instalați și în schimbul muncii prestate primeau pâine și alte alimente. Munca în agricultură la GAS-ul cel mai apropiat nu era opțională, ci obligatorie! Oamenii s-au supus nu atât că era ordin să iasă zilnic la muncă în fermă, cât din nevoia de a căpăta hrană.

 

Ileana Mateescu

Foto: Arhiva de stat, Filiala Mehedinți, Arhiva AFDPB, Timișoara

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *