◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro12.06.2024

Eminescu și „spiritul frontierei”

În 1883, cu ocazia serbării a 400 de ani de la descoperirea Americii (în realitate, expediția planificată de Cristofor Columb, în 1483, în beneficiul Portugaliei, nu a mai avut loc, prima traversare a Atlanticului a celebrului navigator genovez începând la data de 3 august 1492, când, cu acordul Reginei Isabella, a Castiliei, a părăsit portul Palos cu 3 corăbii – Santa Maria, Nina și Pinta și cu 120 de oameni la bord – ajungând pe 12 octombrie în dreptul insulei Bahamas, iar apoi acostând în insula Cuba, pe care, datorită climatului continental, a  botezat-o Hispaniola; convins că a ajuns în Indii, Columb îi va numi pe indigeni „indieni”, și  va construi prima tabără spaniolă în Haiti, după care s-a întors în Spania în, 1494, aducând și doi haitieni, laolaltă cu câteva mostre de aur spre a o convinge pe Regină că a descoperit „Țara aurului/El Dorado” – n.n.),  istoricul american James Jakson Turner a rostit în fața Asociației Americane de Istorie, din Wiscousin, celebra conferință: „Semnificația frontierei în istoria americană”.  

Teza lui J. J. Turner era aceea că „spiritul frontierei” reprezintă „un fapt în sine”, și că acesta a contribuit decisiv la constituirea națiunii americane. „Frontiera este linia cea mai rapidă și efectivă a americanizării”, concluziona Turner. Prin extindere, „spiritul frontierei” a devenit un termen  sinonim cu afirmarea identității popoarelor și al țărilor, iar actuala încercare de globalizare a culturilor și de metisare a indivizilor nu face decât să  sape  la temelia unei realități intrată deja în sfera antropologiei istorice. Pentru noi, românii, „spiritul frontierei”, al  apartenenței la „limesul” latin este estențial, nu pentru că „așa e bine” și că trebuie promovat anume pentru că „așa fac și americanii” (e drept, mai mult  o făceau acum un veac, decât îl promovează în zilele noastre – n.n.), ci pentru  a ne asigura supraviețuirea, ca neam și ca ființă istorică. Se mai spune că orice popor trebuie să aibă la graniță un regiment și o statuie. Regimentul este puterea, iar statuia e idealul. Fără „statuie” ne pândește sentimentul abandonului. Statuia unui poet, a unui erou , sau chiar, după caz, a unei idei mărețe, este o  victorie a spiritului și  reprezintă „salvarea”, semnul identității, limita simbolică dintre cultura dominantă și elementul alogen. De aceea, domnitorii moldoveni ridicau cetăți și biserici pe Nistru, sau în est, la Liov, Mircea cel Bătrân revendica „Amlașul și Făgărașul”, iar Mihai Viteazul visa la renașterea Daciei Felix, refăcută vremelnic la 1600, o prefigurare a ceea ce va deveni România modernă, de după Marea Unirea din 1918. Faptele acestor domni și eroi  au alimentat istoriografia cronicărească, dar au rămas și în conștiința neamurilor,  câtă vreme Imperiile trecătoare au păstrat „more valahico/obiceiul pământului”  ca normă juridică oficială, semn că „spiritul frontierei” a dat roade chiar și în condiții vitrege.

Prin extindere, „spiritul frontierei” e viu chiar și în rândul comunităților de români din America. Ne-o dovedește jurnalistul româno-american Ștefan Străjeri într-o carte azi cvasi- epuizată „Românii americani de la Marile Lacuri” (Ed. Anamarol, 2014, 620 p.), dar și în paginile ziarului „Michigan acasă”, editat în limba română de Asociația „Suflet românesc”, unde militează în spiritul ideii de comuniune spirituală și identitară între românii din Detroit, Michigan și cei din Windsor, Ontario, despărțiți doar de un curs de râu și de o frontieră mai degrabă simbolică, cea canadiano-americană.  Această comunitate de români, ce numără azi aproape 350 000  de suflete, majoritatea tineri, născuți și crescuți pe pământ american, provine din valurile succesive de emigranți, de la începutul veacului al XX-lea, cei mai mulți veniți din ținuturile aflate sub ocupație austro-ungară, din Banat, Bucovina și Maramureș (peste 114 000 de români locuiau în America și Canada, în anul 1914), cărora li s-au adăugat alți peste 75 000 de etnici evrei, originari din România, refugiați din fața terorii fasciste, și, după al doilea Război Mondial, un alt val de refugiați, de data aceasta anticomuniști, dar și foști legionari, scăpați teferi din „lagărul” estic. Mulți dintre aceștia vorbesc (încă) limba română, recunoscută oficial atât în SUA , cât și în Canada,  gândesc și simt românește.

Sub aspect spiritual, fie că aparțin Bisericii Ortodoxe, fie celei Greco-Catolice, cu toții se dovedesc buni creștini, iar în aproape fiecare mare oraș se află câte o biserică, sau chiar o catedrală, majoritatea sub jurisdicția Episcopiei Române Ortodoxe, condusă de episcopul ÎPS Nathaniel Popp, sau în Eparhia „unită”,  condusă de monseniorul John Michael/Ion Mihai Boteanu. Cea mai veche biserică românească din Windsor, Ontario, cu hramurile Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Sfântul Andrei Șaguna,  a fost înființată chiar în anul Marii Uniri, în 1918, de un grup de călugări veniți din Bucovina. Astăzi biserica, refăcută și sporită din temelii, face parte din Patriarhia Română, cu titlul Episcopia Ortodoxă Română Misionară, ca parte a Episcopiei Române a Canadei, condusă de PS Ioan Cassian, episcop-vicar. Tot în Windsor funcționează, din 1929, Societatea „Graiul Românesc”, ambele contribuind decisiv la păstrarea sentimentului identității naționale. Între publicațiile care susțin cauza românească de la frontiera americano- canadiană, amintim „Miorița USA”, ce apare la Sacramento, CA, sub redacția jurnalistului Viorel Nicula, și „Lumină Lină/Gracious Light”, de la New York, condusă de părintele prof. univ. dr. Theodor Damian.

Și pentru că  orice „frontieră” trebuie să aibă și o statuie-simbol, în fața Catedralei românești din Windsor a fost ridicat, în 2006, un bust al lui Mihai Eminescu, operă  sculptorului sălăjean Aurel Contraș. Aceasta se adaugă sculpturilor reprezentându-l pe Eminescu ale lui Nicăpetre,  de la Hamilton, QC, Gheorghe Alupoaie, de la Edmonton, ON, Petru-IIie Birău, de la Montreal, Vasile Gorduz (tot la Montreal, poate cea mai puțin inspirată dintre toate), și, cel mai recent, bustului ridicat, în 2022, la Port Kells, British Columbia. În acest fel, Canada este, cu excepția R. Moldova și a Ucrainei, țara cu cele mai multe busturi și statui ale lui Mihai Eminescu, din lume. Din fericire, pentru cei peste 10 000  de români din Windsor, statuia lui Aurel Contraș s-a dovedit cu totul reușită,  meritul principal revenind celor doi sponsori, soții dr. Striana și Herman Victorov, doi români de succes din Canada. După cum a relatat presa locală, la inaugurare au fost prezenți și poetul George Filip (din nefericire, recent decedat, 1939-2024), port-drapelul liricii românești pe pământ canadian, dar și traducătorul Adrian G. Sihlean, care a recitat în limba engleză versuri din lirica eminesciană ( Aurora Antim, De trei ori Eminescu, în „Pagini românești”, 28 iunie, 2006).

În context, menționăm că Herman Victorov (n. 1931, Tg.Ocna, România – d. 2021, Windsor, Canada), este absolvent al Școlii de Aviație de la Mediaș, fiind dat afară din armată pe motive etnice, apoi a lucrat pe șantierele hidroelectrice, la Bicaz, Argeș și Porțile de Fier, după care, în 1975,  a emigrat în Canada, unde a reușit, prin geniul său nativ, să inventeze/perfecționeze o mașină de capsulat medicamente, baza unei firme care i-a adus faimă și avere. Cartea sa memorialistică  „Viața unui om oarecare – Pagini de jurnal”, publicată  în limba română, la Maple Red Publishing, din Toronto (2014), cu contribuția  profesoarei Mihaela Ignat, relatează atât începuturile vieții sale din România , cât și gândurile de român patriot și emotiv.  Între altele, după 1990, Herman Victorov a făcut demersuri pentru a ridica, la Porțile de Fier, un monument de mari dimensiuni, similar statuii lui Decebal,  de pe Clisură, dedicat eroilor necunoscuți, morți ca urmare a încercării de a trece fraudulos Dunărea, spre visata libertate. Evident, proiectul său nu a avut succes, nici România și nici Iugoslavia vecină nedorind să recunoască și să-și asume acele triste și vinovate evenimente. De aceea, dincolo de amintirea luminoasă lăsată în sufletele comunității  românești din Windsor, Herman Victorov și-a legat numele de aceasă statuie a lui Eminescu, semn că „spiritul frontierei” l-a urmărit și i-a  luminat sufletul. În necrologul publicat în ziarul „Accent”, din Montreal, la 7 mai 2021, se scria: „Activ până în ultima clipă a vieții, atent observator și bun cunoscător al realităților politice și sociale actuale, Herman Victorov a ales ca motto al ultimei sale cărți, ,„Sub aripa neagră a războiului”, publicată în 2016, la aceași editură din Toronto, și , la fel, cu sprijinul Mihaelei Ignat, un citat din George Enescu:  Pentru mine viața fără muncă nu-și are rațiunea. Apoi, a adăugat următoarele versuri, proprii de această dată:  Am fost și bun și rău/ Cu modestia adesea strașnic m-am certat/ Dar nu am părăsit al muncii front/ Și-n oastea muncii m-am simțit soldat. 

Iar acest „soldat” de la frontiera  spiritului românesc a lăsat neamului, drept moștenire,  o statuie. Și ce poate fi mai nobil decât efigia lui  Eminescu veghind  eternitatea de pe malurile fluviului Detroit River?   

                                                                    Marian Nencescu

 (Revista UZP, nr.33/2024)

Foto: Wikipedia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *