Cascada Slănicului, mirific loc de popas, meditație și visare
De-a lungul existenței sale, stațiunea Slănic-Moldova a fost vizitată de numeroși turiști, care în plimbările lor prin zonă au poposit și la punctul turistic numit ,,Cascada Slănicului”, una dintre principalele sale atracții.
Situată la circa 1, 5 km de centrul stațiunii, pe partea dreaptă a DN12B, care urcă până la fostul camping al stațiunii, această superbă cascadă (la 559 m. altitudine) creează o imagine încântătoare, care dăinuie peste timp.
Cascada Slănicului este formată din roci de mari dimensiuni, care coboară în trepte domoale, peisajul fiind completat de pădurea de foioase de pe maluri și de o punte construită deasupra acesteia, care oferă turiștilor o superbă imagine a naturii în toată frumusețea și sălbăticia ei.
Loc de visare, loc de meditație și relaxare…
Descrieri ale cascadei (selectiv)
,,Vânturișul cel turbat al apei, de când lumea se luptă cu stâncile și… fierbe apa printre pietre, de amețești când vezi”. (Nicolae Gane, nuvela ,,Două zile la Slănic”, în ,,Convorbiri literare”, 1886)
,,Slănicul se zbate printre maluri strâmte și înalte. Muntele se prelungește în apă formând praguri și trepte, peste care se rostogolește furios și deodată se aruncă de la șase – opt metri înălțime, pe un pat de stânci, sfărâmându-se în clăbuci de spumă albă. După ce a dat lupta cu stânca, pârâul își contiună mersul pe un pat de lespezi late, acoperite cu mușchi. Un pod suspendat duce pe celălalt mal al apei, în desișul pădurii întunecate, unde trepte înguste coboară până în fundul văii”. (Dr. Romulus C. Busnea, în ,,Mic îndreptar turistic”, Editura ,,Sport-Turism”, București, 1981)
,,Din nou văd malul Slănicului. Am ajuns la Cascadă: deasupra-i un podeț. Trec podețul care zbârnâie tremurând și clătinându-se ușor și mă cobor încet, încet, cu multă greutate, spre matca Slănicului. Ce înseamnă omul-rege, față chiar de un râușor ca acesta, tulburat, sălbatic, înfricoșător în mânie! Mă cobor tot mai înfiorat spre matcă. Mi se pare că acea enormă masă de apă scânteietoare ca diamantul, turbată, gâfâind ca o bestie înfuriată, fără cruțare, groaznică îm măreția-i nepăsătoare, o să mă înghită. O clipă am senzația amețelii. A fost o iluzie… În aceeași clipă văd cum masa aceea enormă de apă, grea, sălbatică, cotropitoare, cade pe spatele drept și ascuțit a două stânci, ce-și scot capetele lor semețe, nepăsătoare, neclintite sub torentul tulbure, spumos și întărâtat. Slănicul trosnește de mânie, fierbe, forfotă, se stropește ca o fiară turbată, împroșcă, spumegă, scotocește, aruncă și răstoarnă bolovanii din albie, nu se dă ușor; valurile-i scânteie la soare, ca platoșele și coifurile a mii de scutari, se luptă voinicește… și în această șarjă atât de simplă în măreția și grozăvia ei, nu l-ar întrece sute de regimente de artilerie… Iar vuietul izbânzii e purtat pe aripile brazilor, mândri de fratele lor voinic, zburdalnic și răsfățat, iar apoi în depărtări, pe piscurile munților trufași și atotștiutori și în adâncimea prăpăstiilor liniștite și întunecate în singurătatea lor, plin de fiorii morții și necunoscutului”. (M. Miereanu, articolul ,,Cascada în timpul zilei”, în ,,Curierul Slănicului Moldova”, Nr. 5, joi, 31 iulie 1908)
O altă descriere apare și în prima monografie a stațiunii, a învățătoarei Cleopatra Tăutu, dar fiind ceva mai lungă o să reproduc ultima frază a cărții, edificatoare pentru ceea ce înseamnă frumusețea și puterea tămăduitoare a acestei localități : ,,Cine te-a vizitat, nu te mai poate uita, căci în mijlocul darurilor tale neîntrecute și a frumuseților tale încântătoare, sufletul lui a vibrat adânc. În Slănic: ochiul se desfată, mintea se recreează, sufletul întreg vibrează de emoții puternice. Întreaga ființă, sub influența ta binefăcătoare, se înviorează, omul bolnav se vindecă sau măcar își alină suferința, cel obosit se odihnește, cel mâhnit află în tine mângâiere, cel vesel găsește la tine, mediul prielnic lui! Fii dar în veci, binecuvântat, fermecător colț de rai pământesc!” (Cleopatra Tăutu, ,,Slănicul Moldovei – Monografie scrisă în anii 1930 – 1934”, Tipografia ziarului „Universul”, București, 1934)
Povestea Cascadei Slănicului, descoperită la 115 ani de la publicarea în ,,Curierul Slănicului”, autorul fiind unul dintre scriitorii marcanți ai epocii
Am descoperit această eomoționantă poveste, grație acestui minunat ziar și, implicit a Bibliotecii Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași, care ne oferă astfel, posibilitatea de a parcurge o colecție unică, cea a primului ziar care a apărut într-o stațiune din România.
Povestea Cascadei a apărut în ziarul ,,Curierul Slănicului Moldova”, Nr. 4, Anul VI, duminică, 20 iulie 1908, așa cum am menționat în episodul 36 al serialului, care prezintă chiar povestea acestui ziar, pe toată durata apariției sale în stațiunea de la poalele Nemirei.
Autorul frumoasei povești a cascadei din Slănic-Moldova este dramaturgul, prozatorul, poetul și traducătorul Ilie Ighel Deleanu*.
Aflat la Slănic-Moldova, împreună cu nepoțica sa, încântat peste măsură de măreția peisajului și dornic de a-i spune o poveste a locurilor, domnia-sa scrie Povestea Cascadei, care ne prezintă o tulburătoare poveste de dragoste dintre doi tineri. În marea lor dorință de a rămâne pe veșnic îndrăgostiți ca-n prima clipă, se lasă vrăjiți de chemarea de sirenă a râului Slănic și acceptă îndemnul de a coborî în sânul său, unde nimeni nu le va tulbura fericirea, nici măcar vremurile care vor veni: ,,Veniți, veniți! Da, așezați-vă în patul de mătase albă și străvezie a râului. Acolo e leagănul iubirii veșnice… Noi vă vom parfuma etern cu mirosul nostru și vă vom cânta imnuri nemuritoare, povestind în vecii vecilor, celor care ne vor asculta și pricepe, istoria iubirii voastre!”
Și, hotărâți a-i dărui iubirii lor veșnicia, se aruncară de pe mal în râul care se avânta năvalnic la vale și care îi aștepta într-o îmbrățișare la fel de veșnică, precum iublirea lor…
Aceasta este pe scurt povestea, însă pentru a nu-i răpi din frumusețea literară, o puteți citi așa cum a fost publicată în cele două pagini ale ziarului, atașate în cuprinsul articolului.
* Figură extrem de pitorească în literatura vremii, Ilie Ighel-Deleanu (1870 – 1938) a fost un poet, prozator, dramaturg și gazetar român care a desfășurat o activitate publicistică importantă. El a fost redactor literar al periodicelor: „Românul”, „Naţiunea”, „Adevărul”, „Familia”, „Fântâna Blanduziei”, „Ecoul – Revistă pentru Litere-Arte-Ştiinţă”. De asemenea, acesta s-a remarcat printr-o lucrare semnificativă și rară în istoria literaturii române, intitulată „Întâiul Dicționar Românesc de Rime”, publicat în 1889, dar și prin publicarea ultimei poezii a lui Mihai Eminescu, în revista ,,Fântâna Blanduziei” (23 iulie 1889). Poezia se numește ,,Stele-n cer”, iar titlul a fost adăugat tot de Ighel, după primul vers.
În ,,Curierul Slănicului”, Nr. 4, din 1 august 1903, Ilie Ighel-Deleanu publica un alt material închinat stațiunii Slănic-Moldova, frumuseții acesteia, dar și tristeții pe care o lasă în urmă la despărțirea de ea: ,,Mâine te las, dragul meu Slănic, cu pădurea ta de fagi și brazi, cu râulețul tău limpede, cu societatea ta drăguță în care m-am desfătat câteva zile din fada mea viață. (…) Vezi tu, soarta e tirană: își bate joc de noi, fără milă. Când iubești ceva, ea îți răpește ceea ce ți-e drag; când dorești ceva, ea depărtează mai mult ceea ce râvneai; când visezi mai dulce, ea te deșteaptă din visul de aur, aruncându-te în realitatea rece și dureroasă. Mi-ești drag locaș al păcii și atâtea clipe de bucurie ce am petrecut cu tine, tocmai de aceea, mi-e teamă că nu te voi mai revedea! Lăsându-te cu bine, îți zic precum marinarul ce se îmbarcă pe vaporul ce-l poartă departe, departe de tot, Good-bye, Good-bye! – 23 iulie 1903”.
Legenda Nemirei va putea deveni un brand turistic mai puternic decât cel creat de Legenda lui Dracula
Iată că poveștile Slănicului se înmulțesc întru cele bune, iar dintre toate, cel puțin până acum, se distinge Legenda Nemirei, cu aprecieri care depășesc așteptările, drept pentru care aceasta urmează să fie publicată integral într-o carte, cu toate notele explicative și adăugirile necesare. Se pare că și alte proiecte precum cel de mai sus încep să prindă contur, dar deocamdată secretele nu pot fi divulgate…
Deoarece Legenda Nemirei are tot ce trebuie să conțină acest gen literar și deja este catalogată ca ,,o perlă a eposului popular românesc”, ea are toate șansele să devină peste timp, un adevărat brand turistic. Și unul chiar mai puternic decât cel creat de Legenda lui Dracula, care a căpătat, din păcate, o aură mistică, tocmai din cauza numeroaselor scrieri și filme care îl înfățișează pe domnitoul Vlad Țepeș ca pe un personaj diabolic, un vampir nemilos, însetat de sânge…
Prin astfel de legende, ca cea a Nemirei, lumea basmului românesc se poate reașeza în matca ei, ca parte a identității și culturii noastre naționale.
Căci, după cum spunea și Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ,,basmul românesc este expresie a sufletului poporului ca o punere laolaltă a năzuințelor, sentimentelor și ideilor sale, născute din speranța biruinței binelui ca valoare eternă, în mijlocul dificultăților vremelnice”.
Romulus-Dan Busnea / UZPR
