Se împlinesc 155 de ani de la apariţia ziarului „Federaţiunea”, moment de referinţă în istoria presei româneşti. Etimologia cuvântului „federaţiunea” este de provenienţă latină, de la «foedus» şi îmbracă mai multe înţelesuri: pact, tratat, un legământ, prin care unul sau mai multe grupuri de persoane sau state, se obligă reciproc, să realizeze obiective comune. Altfel spus, ziarul îşi propunea o solidaritate a românilor cu celelalte naţiuni nemulţumite din Transilvania (germani, sârbi, slovaci ş.a.) din Imperiul dualist Austro-Ungar, ceea ce a declanşat un entuziasm în masă şi o luptă înflăcărată de apărare a drepturilor şi a fiinţei naţionale.
Federaţiunea a ieşit de sub tipar la Pesta (astăzi, Budapesta capitala Ungariei), începând din 3/15 ianuarie 1868, până la 29 februarie/12 martie 1876, având, aşadar, o durată de opt ani. Jurnalul apărea de patru ori pe săptămână, în primul an, de trei ori pe săptămână, în următorii patru ani, iar ulterior, bisăptămânal şi săptămânal. Acesta a avut o forţă extraordinară, ce a eclipsat, în mare măsură celelalte organe de presă ale vremii, iar cuprinsul acestuia a fost unul bogat şi diversificat cu un caracter: politic, literar, comercial, economic.
Întemeietorul acestui ziar, a fost Alexandru Roman, un nume, care, poate e mai puţin cunoscut astăzi, dar la vremea respectivă, era în vogă, dat fiind faptul că acesta lupta pentru idealurile naţiunilor nedreptăţite. Alexandru Roman a fost profesor de limba română, la Universitatea din Pesta, deputat în Parlamentul ungar şi membru fondator al Academiei Române. De asemenea, a desfăşurat şi o bogată activitate publicistică, fiind colaborator la mai multe ziare, de ex. „Gazeta Transilvaniei”, „Naţionalul”, „Bucovina”, semnând, chiar şi ca redactor la un ziar de prestigiu, „Concordia”. Ca să ne dăm seama, cât de puţin, de felul de a fi al fondatorului, aş dori să amintesc, un scurt episod din viaţa sa. La un moment dat, Alexandru Roman a preferat să-şi dea demisia din calitatea de redactor al ziarului „Concordia”, rămânând fidel principiilor sale de viaţă, dat fiind faptul că, proprietarul acestuia, Sigismund Pop, care era chiar socrul său, servea intereselor stăpânitorilor vremii.
Contextul apariţiei ziarului „Federaţiunea”, îl reprezenta dualismul austro-ungar, ce a durat din anul 1867 până în 1918. Alexandru Roman a avut un rol providenţial, anume acela de a trage un semnal de alarmă în ceea ce priveşte ameninţarea libertăţii, demnităţii, dezvoltării sociale şi politice a naţiunilor conlocuitoare, existând chiar pericolul dispariţiei lor de pe scena istoriei.
Programul ziarului „Federaţiunea” a fost unul impresionant, vast, divers, chiar novator. O să punctez doar câteva idei cuprinse în cadrul acestuia. În primul rând, s-a dorit a fi un ziar al tuturor românilor, dar şi al celorlalte etnii, care să cuprindă o radiografie a situaţiei social-politice din Imperiul Austro-Ungar. Un alt obiectiv a fost acela al trezirii conştiinţei naţionale, al unităţii de limbă şi de neam, al libertăţii şi egalităţii tuturor etniilor. O altă idee o reprezenta înfrăţirea românilor, dar şi a celorlalte comunităţi, subliniind faptul că ura naţională, xenofobismul, nu au ce căuta în paginile ziarului. Fondatorul său, Alexandru Roman, îşi propunea ca acesta să fie tipărit într-o limbă autentic românească, accesibilă tuturor, care să invite pe cât mai mulţi la lectură. Un alt aspect urmărit, de programul jurnalului, îl constituia răspândirea culturii în mijlocul naţionalităţilor. Elementul de noutate, al ziarului „Federaţiunea”, era acela de a fi o portavoce a naţiunilor subjugate din Transilvania, care să se facă auzită în toată Europa.
O mare parte a articolelor, ce s-au publicat în ziarul „Federaţiunea” au fost semnate de fondatorul său, Alexandru Roman, care era şi redactorul principal al acestuia. Autorul îşi exprima nemulţumirile generale ale românilor, cât şi ale celorlalte etnii privitoare la drepturile lor (legate de limbă, confesiune, naţionalitate) şi protesta împotriva abuzurilor autorităţilor din Imperiul Austro-Ungar, toate acestea, având drept consecinţă deschiderea mai multor procese de presă. Alexandu Roman a fost intimidat, i s-a oferit chiar, o sumă generoasă de bani din partea autorităţilor, ca să tacă şi i s-a promis, că dacă va face aceasta, i se vor suspenda toate procesele. Evident, că el nu s-a conformat. Sunt memorabile, cuvintele sale, apărute în nr. 55 din 10/22 apr. 1868, în „Federaţiunea”, chiar a doua zi de la deschiderea procesului „Suntem hotărâţi (…) Nu, nu vom tăcea! Noi ca români, nu vom înceta niciodată a ne face datoria. Închideţi-ne. Vă temeţi de presa română independentă? Ucideţi-o! Dacă aveţi curaj, reactivaţi cenzura.”; sau un alt text, foarte frumos „fie-mi martor cerul şi codri aceştia adânci, cum că sufletul meu, fie cât de reci vor fi vânturile câmpiei (….) va bate etern pentru binele poporului român.” („Federaţiunea”, nr. 37, 28 mart./9 apr. 1869). Iată, cât de minunat se exprima fondatorul, semn că era un om sensibil, cu o pregătire solidă. Într-un alt articol publicat în nr. 112, din 1/13 octombrie 1869, Alexandru Roman demasca abuzurile unui anume moşier, Carol Apor faţă de 300 de ţărani din satul Tofalău, jud. Mureş, ce fuseseră deposedaţi de pământuri şi scoşi din casele lor pe timp de iarnă. Pentru ajutorarea sătenilor, el face un apel pentru strângerea de fonduri, fapt ce a avut un puternic ecou în opinia publică românească. Ca urmare a publicării acestui articol, Alexandu Roman a fost chemat de urgenţă de către prim-ministru ungar (Iuliu Andrássy), fiind ameninţat cu închisoarea. Dar, cum era de aşteptat, şi de data aceasta, răspunsul franc, tranşant al publicistului, a fost că el nu poate decât să combată politica eronată a vremii, promovată de guvern faţă de români şi de celelalte etnii. Drept consecinţă, Alexandru Roman a fost judecat, în lipsa sa, şi condamnat la un an de închisoare, pe 18 ianuarie 1870. Popoarele asuprite îl priveau ca pe un martir al luptei lor. În vremea aceea, circula prin părţile Transilvaniei şi ale Banatului, o doină dedicată lui. Iată cât de frumos se exprimau la aceea vreme românii: „Stăpânii s-au mâniat / Că Roman a cuvântat / Şi-n dietă şi-n tipar / A spus chinul nostru amar” (Ioan Lupaş. Începuturile şi epocile istorice ale ziaristicii româneşti. În: Studii istorice, Sibiu-Cluj, 1945-1946, p. 320). Cât timp a fost în detenţie, conducerea ziarului „Federaţiunea” a preluat-o un alt luptător înflăcărat şi susţinător al intereselor naţionale, Ioan Poruţiu (7 ian. – 11 dec. 1870), care a suferit, la rândul său închisoare, datorită publicării unor articole ale lui Mihai Eminescu. Istoricul Iosif Hodoş apare şi el ca redactor (13 dec. 1870 – 13 ian. 1871), pe când Alexandru Roman şi Ioan Poruţiu se aflau la închisoare. Este demn de remarcat, că atunci când i s-a oferit această invitaţie de a fi redactor, fără să ezite a răspuns „Primesc!”, asumându-şi toate responsablităţile, ce decurgeau din activitatea ziaristică. Ziua eliberării din închisoare a lui Alexandru Roman, 18 ianuarie 1871, a fost o adevărată sărbătoare pentru oamenii ce l-au susţinut, aceştia l-au ovaţionat şi l-au primit cu mult entuziasm. Revenit la conducerea ziarului „Federaţiunea”, el a continuat să publice, sprijinind, românii şi celelalte etnii, până la încetarea existenţei acestui jurnal (adică în 29 februarie /12 martie 1876).
Un colaborator de prestigiu, care a scris în paginile Federaţiunii, a fost Mihai Eminescu, poetul nostru naţional. El caracteriza acest ziar, ca fiind „inteligent şi de bună credinţă”. Acesta a publicat trei articole incendiare, revoluţionare, am putea spune: „Să facem un congres” (nr. 33 din 5/17 apr.), „În unire e tăria” (nr. 34 din 10/22 apr.) şi „Echilibrul” (nr. 38 din 22 apr./4 mai şi nr. 39 din 29 apr./11 mai), în 1870, semnându-le cu pseudonimul Varro (de la celebrul savant şi luptător roman antic, Marcus Terentius Varro). Poetul naţional, în primele două articole, a criticat dualismul austro-ungar, a susţinut înfrăţirea românilor cu celelalte etnii din imperiu şi a încadrat lupta lor în marea mişcare europeană, pentru cucerirea libertăţii şi independenţei naţiunilor. În ultimul articol, „Echilibrul”, Mihai Eminescu făcea o radiografie geopolitică nemiloasă, a întregului Imperiu Austro-Ungar, anticipându-i sfârşitul, în chip profetic. Datorită acestui articol, lui Mihai Eminescu i se deschide un proces de presă, iar amânarea judecăţii, a dus în cele din urmă la prescrierea faptelor. Un lucru este cert: punerea sub acuzare a poetului a avut consecinţe nefaste asupra activităţii sale publicistice.
Alţi distinşi colaboratori ai acestui ziar au fost doi oameni de marcă, George Barițiu, istoricul şi părintele publicisticii româneşti transilvănene şi Ioan Micu Moldovan, profesor de teologie la Seminarul din Blaj şi membru activ al Academiei Române, ce a fost un prieten foarte bun cu directorul Bibliotecii Academiei Române, Ioan Bianu. George Barițiu îi trimitea articole lui Alexandru Roman de două ori pe lună, care conţineau informaţii preţioase, privitoare la situaţia social-politică a românilor şi a celorlalte etnii din Imperiul Austro-Ungar. Cât priveşte pe Ioan Micu Moldovan era corespondentul permanent de la Blaj, acesta avea obiceiul de a-i trimite articole de cel puţin două ori pe lună, cu o tematică culturală, spirituală sau socială.
Alţi importanţi colaboratori ai acestui ziar au fost: Alexandru Papiu-Ilarian, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, A1exandru Odobescu ş.a. În paginile acestui ziar s-au tipărit informaţii despre teatru, lansări şi recenzii de cărţi, ştiri diverse, glume, poezii şi proză din creaţiile, ce aparţineau celor mai cunoscuţi filologi români (Iosif Vulcan, Cezar Bolliac, Gheorghe Dem Teodorescu ş.a). Articole cu profil istoric sau de critică literară au publicat: Ioan C. Drăgescu, Aron Densuşianu, I. Sălăjan ş.a. Mulţi dintre corespondenţii din oraşele mai importante din Transilvania rămân anonimi. Notate cu pseudonime sunt numeroase articole ale colaboratorilor interni, ca „Iagu” şi „Aristide”. Chiar şi Alexandru Roman îşi semna cele mai multe articole cu pseudonimul „Catone Censorul”. De multe ori autorii articolelor se semnau în acest fel, nu din frică, ci din dorinţa ca ziarul să reziste cât mai mult.
Pe tot parcursul existenţei, „Federaţiunea” a rămas pentru cititorii săi fideli, acelaşi ziar viu, atractiv, serios, influent, datorită într-o mare măsură colaboratorilor cu o bogată experienţă de viaţă, cât şi a tinerilor, studenţilor, energici şi inteligenţi. Conştiinciozitatea cu care se lucra, va face din acesta un ziar răspândit, popular, influent, colaboratorii alcătuind un adevărat grup politic.
Proaspătul ziar a fost primit cu multă căldură, de majoritatea publicaţiilor româneşti. Aş aminti dintre publicaţiile care au primit cu multă deschidere şi apreciere apariţia acestui ziar, „Federaţiunea”: „Gazeta Transilvaniei”, „Românul”, „Telegraful Român”. Toate acestea, la unison, îi urează ziarului „Federaţiunea” „viaţă lungă şi prosperitate”, sau „Succesul cel mai bun şi să aibă viitor!” („Gazeta Transilvaniei”, nr. 110, 24 dec. 1867, „Telegraful Român”, nr. 102, 21 dec. 1867/2 ian. 1868, „Românul”, nr. 1, oct. 1870). Ziarul „Românul” îl felicită pentru că a ştiut să atragă respectul, chiar şi inamicilor săi. Desigur, au fost şi publicaţii, ce au avut o atitudine mai reţinută, unii chiar potrivnică, precum „Concordia”, sau „Albina”. Acesta din urmă, prevăzând „Federaţiunea” drept concurentă pe teren politic, după ce-i anunţă apariţia, adaugă doar „Trebuie s-o salutăm!” („Albina”, nr. 2, 7/19 ian. 1868).
Din punctul meu de vedere, cred că ziarul „Federaţiunea” e actual şi personal consider că este un model pentru presa noastră, şi pentru toţi românii, deoarece în paginile sale, a exprimat adevărul, a coalizat oamenii, a promovat lectura, susţinea unitatea, frăţietatea, libertatea presei, oamenii de marcă. Toate acestea desigur, sunt valori valabile şi astăzi. Este foarte important, ca în cadrul presei româneşti să se promoveze adevărul, normalitatea, binele, frumosul, geniile, pentru ca oamenii să nu mai ajungă, să se hrănească cu lucruri neimportante, cu cancanuri, cu lucruri care nu fac cinste fiinţei umane.
Ca să ne dăm seama cât de bună e o felie de tort se cuvine să o gustăm, nu? Aşa e şi cu domeniul presei şi cu ziarul „Federaţiunea” – până nu citeşti, până nu cauţi, până nu depui un efort nu găseşti ceea ce este cu adevărat serios şi valoros. Tot săpând, explorând, ajungi să dobândeşti un al şaselea simţ, am putea spune, al discernământului, ţi se deschid alte orizonturi, dobândeşti ale principii de viaţă, şi de asemenea, ai propriile criterii de selecţie. I-aş îndemna pe cititorii noştri să lectureze, să nu piardă timpul (deşi sunt mulţi care fac deja aceste lucruri), să aibă grijă cu activităţile cronofage (mâncătoare de timp), să nu se risipească şi să adune precum albinele din comorile lecturării. La finalul studiului nostru, în mod concluziv, putem să evocăm în sprijinul ideilor enunţate mai sus cuvintele „românului absolut”, Mihai Eminescu, aşa cum îl numea Petre Ţuţea: „Citeşte! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei şi imagini, din care vei întocmi înţelesul şi filosofia vieţii!”
Zalina Gabriela Neagu, bibliograf,
Biblioteca Academiei Române