Îmi tot vin în minte întâmplări de demult, de pe vremea când făceam filme documentare etnografice. Mulți dintre eroii filmelor mele au trecut deja pe tărâmul umbrelor și doar peliculele acestea mai păstrează aroma unei lumi poate pe veci apuse.
Am să depăn în această ediție două întâmplări din Țara Oașului, petrecute cândva, pe la începutul acestui mileniu.
Despre Rembrandt, la Cămărzana
Prima s-a petrecut la Cămărzana, în casa graficianului Iacob Ionici, bunicul actualului primar de acolo, un țăran fără vreo pregătire specială în domeniul artelor și nici vreo altă înaltă școală. În omul acesta bătrân ardea dogoarea spiritului, mai ales atunci când vorbea despre artă.
A fost cursant al Școlii Populare de Artă, la clasa maestrului Ion Popdan, care i-a îndreptat pașii pe drumul artelor plastice, chiar dacă „elevul” său era deja de mult trecut de prima tinerețe. Lucrările sale au ajuns în colecții importante din vestul Europei și SUA, precum și din Egipt. De pe urma lui a rămas un singur album cu reproduceri după lucrările sale grafice.
Venit să lucreze în Satu Mare, locuia în căminul de nefamiliști al IPL, fabrică unde-și câștiga pâinea. Mi-a mărturisit că a fost pur și simplu cutremurat atunci când profesorul său i-a arătat un album cu picturile lui Rembrandt: „Doamne, Dumnezeule, când am văzut picturile acelea, sufletul mi s-a ridicat până la cer și dincolo de el. Cum știa Rembrandt să facă să se înțeleagă culorile între ele! Parcă Dumnezeu picta cu mâna lui!”.
I-am văzut fața iluminată de amintirea acestei surprinzătoare revelații estetice.
Îmi spuneam atunci – iată, un ziarist oarecare stă de vorbă cu un țăran cu școală puțină și minte multă, la Cămărzana, despre imensitatea și profunzimea lumii spectrale… despre Rembrandt, la Cămărzana!
„Ia, dacă vreți vă duc să vă arăt pe unde o ars «zmăii» pădurea, că să vede și amu!”
Cealaltă poveste am avut-o cu bătrânul Petre Zele, din Boinești, tatăl dăruiților ceterași ai Oașului Petre și Mihai Zele, plecați și ei „pe ceie lume”.
Bătrânul a evocat o întâmplare foarte veche, de pe vremea când un „zmău” îi chinuia pe boineșteni. Sătenii trebuiau să-i dea la ceas sorocit „zmăului” un copil mic, ca să-l mănânce.
Într-un an, oamenii s-au hotărât să-i vină de hac dihaniei și, atunci când fiara a venit să-și ceară jertfa, boineștenii i-au pregătit un butoi adânc și i-au spus „zmăului” să ia din butoi niște varză, că „pruncul era gras și trebuia și un pic de varză”. Varza fiind pe fundul butoiului, balaurul s-a băgat în el și imediat, sătenii l-au închis acolo și apoi l-au omorât. Prinzând de veste, frații lui au venit să-l răzbune, iar oamenii au fugit din Boinești și au întemeiat satul Lechința: „Ia, dacă vreți vă duc să vă arăt pe unde o ars «zmăii» pădurea, că să vede și amu!”. Atunci am făcut imprudența să spun că, desigur, asta este o poveste, iar bătrânul a luat asta drept o supremă ofensă. Cum, mă îndoiam de spusele lui? Și n-a mai vrut să vorbească apoi cu mine. Mi-am dat seama că eu, prin necredința mea, încercam să-l scot din poveste, un păcat de neiertat!
Iată două crâmpeie de spirit despre „oameni care au fost”. Despre puterea culorilor, despre aroma poveștilor străvechi, când oamenii își pictau sufletul, ori puteau să-l doboare pe „zmăul” cel rău. Vremuri pe veci apuse, după cum se vede…
Felician Pop
(gazetanord-vest.ro)