Precum „Biserica Zlătarilor” din centrul Bucureștilor, pe Calea Victoriei, de la Cercul Militar mai jos, și Biserica „Precupeții Noi”, cu Hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Sf. Ierarh Nicolae” din str. G-ral Ernest Broșteanu (câteva sute de metri de Piața Romană, înspre strada Polonă), a fost înălțată amintind, de astă dată, de categoria „precupeților” din apropierea unor mari grădini de zarzavaturi, care asigurau produsele necesare locuitorilor (legume, fructe, păsări, ouă…).
Titlul cărții este unul destul de semnificativ, trimițând direct la acest locaș de cult frecventat, alături de tată, în copilărie, de fetița Maria care era și nepoată de preot ortodox, dar și de tânărul Anselmus, student la Teologie: „Deja se îndrăgostise de el,/ și fără să știe tata,/ visa ca atunci când va fi mare/ îl va lua de bărbat.” (Precupeții noi, pp. 65-66). Vis despre care tânărul o previne că „nu se va împlini”… Deși o prevenise pe fetiță că „aceasta nu este teologie” (adică predicile lui Anselmus potrivit cărora „nu e necesar să faci nimic pentru mântuire, pentru că Dumnezeu ne dă harul, fără măsură, în dar”), Tatăl îi explică acasă sensul liturgic al celor interpretate greșit de student, iar fetița înțelege cu timpul „că Anselmus are o lege străină de Ortodoxie”, inspirându-i un sentiment de frică. Totuși tânărul este un apropiat al familiei aducând-i fetiței un motan și o pisică. Anselmus pe care fetița îl avusese învățător pricepându-se „să-mi îndepărteze plictisul”, este unul din personajele de prim-plan ale cărții (alături de Tatăl, Mama, Bunica și micile vietăți: felina Marțipan, motanul Moco, papagalul Alex, peștișorul albastru Vis etc.). Despre el aflăm că va deveni conferențiar la Facultatea de Teologie, pe când fetița de altădată devine cadrul didactic universitar predând statistica, la Facultatea de Matematică de la Universitate („Coșmarul unui semestru/ Otpustul”, pp. 96-101). Intrigată de faptul că la Teologie se răstălmăcește credința, îndepărtându-se de la legătura cu viața concretă, tânăra universitară, cu principii ecleziastice învățate de la mari duhovnici cărturari, deprinde de timpuriu „lecția iubirii” de la o maică stareță de la Agapia și perseverând pe calea bisericii, se va adresa, deziluzionată, Rectorului Universității și chiar Patriarhului, care „nu au înțeles ideea” (întâmpinările sunt ambele din 2022). Acolo, în biroul Rectorului care se retrăsese, de față fiind și el, Anselmus o abuzează pe tânăra fiind într-o stare de leșin…
Într-o ultimă strofă a unui „Poem pentru mama” poeta incriminează pe cei ce se dau sfinți în viețile noastre, în realitate fiind „epave, corăbii scufundate”, mâini ce „mângâie abisul”: „Boala ta vine dintr-un cer negru/ în care ucigașii se revendică sfinți./ Pe urmele lui merg mulți,/ se pregătesc cu toții de moarte./ Ca tine, mamă!” „Pe aici nu sunt sfinți,/ sfinții suferă e o boală grea”, scrie poeta, considerându-și mama „o martiră”: „Ai murit – o martiră. Ai murit fără rost,/ frunzele cad ghilotină peste numele noastre…” De moartea mamei, fiica îl face responsabil pe preotul bisericii, care la rândul lui încercase s-o abuzase sexual în biserică, de unde aversiunea asupra tuturor celor ce mimează cu emfază cuvântul Evangheliei, dar în fond suferă de complexe diavolești, fiind bolnavi psihic și fiind total străini de Duhul Ortodoxiei așa cum îl înțelege autoarea din bogata literatură teologică românească și străină. În „Jurnal de scriitor II” întâlnim această mărturisire lămuritoare: „Când mă gândesc astăzi că mulți aleargă după sfinți, că sunt atâția impostori mistici, că lumea a devenit atât de sălbăticită și merge orbește, evitând lecturile și supralicitând ierarhia și valoarea ritualurilor, mi se face frică…” (p. 83). Într-o mărturisire postată recent pe blogul de fb., se poate vedea că autoarea nu mai are nicio reținere, ea face publică o experiență de viață și o problemă de conștiință, de vreme ce aspectele incriminate nu sunt deloc excepții, dimpotrivă au căpătat un caracter de generalitate, amenințând din temelii ortodoxismul ca înduhovnicire (harică) a Omului. S-a adresat Rectorului, dar și Patriarhiei, unde purtătorul de cuvânt, „dl Vasile Bănescu, cu care am vorbit de asemenea, mi-a râs în față, mi-a spus că acum la biserică se practică doar un ritualism care nu are legătură cu ortodoxia și că episcopii nu iau niciodată măsuri disciplinare în ceea ce privește preoții care fac abateri”… Dar să cităm din recenta postare, intitulată „Ratarea vieții. Cum am pierdut timpul la paraclisul Universității cu preoții și enoriașii care aveau închipuiri și se credeau îngeri și sfinți. Scrisoarea către rectorul Universității”. Cu precizarea: „Ambiția mea nu este sa fiu înțeleasă, vreau doar sa mă împac cu propria mea conștiință. Pot face acest lucru doar spunând studenților adevărul, ca să poată învăța din lecția mea de viață și să nu trăiască niciodată ce am trăit eu în bisericile din București, într-o lume care se pretinde a fi ortodoxa.”
Și încă: „Până acum am păstrat discreția cu privire la aceste lucruri. Dar unele gesturi de care am avut parte de la doi între preoții de la Biserica Universității, incapabili de dialog, gesturi descrise în postările anterioare mă fac să cred că fac cu intenție o treabă malefică și care nu are legătură cu practicile Bisericii Ortodoxe. Ori, aceste gesturi studenții nu pot sa le iau seama, nu au nici pregătirea și mai ales, nu au sensibilitatea necesară. Pentru a le descoperi, e nevoie de mare atenție și de sensibilitate. Să observi după liturghie, când ești fericit, că un «cuvios» nu îți face pe frunte semnul crucii cum trebuie, e extrem de dificil. Nici nu îți trece prin minte ca ar fi posibil sa se întâmple în biserică așa ceva și ce motiv ar avea cineva să facă lucruri din astea. Mai ales, ce ar avea cu studenții. Aceasta este o temă grea. Aceasta este întrebarea.”
Drept care Monica Patriche se întreabă, ea însăși având o prietenă care a clacat psihic: „Care sunt consecințele faptului că unele cadre didactice sau unii preoți au boli psihice? Poate ar trebui făcute niște examene psihiatrice serioase în școli, facultăți și biserici. Poate ar trebui să li se testeze vocația: aceste două categorii au ceva în comun: vocația lor se consideră a fi dacă iubesc oamenii, dacă sunt capabili de sentimente umane, dacă sunt empatici și dacă au emoții. Psihologii definesc psihopați oamenii care nu pot avea emoții și explică această lipsă prin experiența cu mamele, în prima copilărie. Oameni de felul acesta sunt distrugători de suflete, nu pot avea aceste meserii. Pot, cel mult, să transmită niște teorii și să facă lucruri ieșite din comun pentru a ieși în evidență și a atrage atenția enoriașilor/elevilor/studenților. După părerea mea, ar trebui făcute evaluări serioase și eliminați oamenii nepotriviți de pe aceste posturi, pentru a nu îmbolnăvi psihic pe cei cărora le sunt călăuze. (…)
Cum se explică prostituția în Biserică? Sunt preoți bolnavi psihic la care vin demoni. La spovedanie preoții au de a face cu demonii și au nevoie de paza mintii. Ori, se vede mai jos, în carte, că bolnavii psihic nu pot face așa ceva. Un preot din acesta demonizat mi-a omorât mama. Sunt sigura de asta, pentru că l-am văzut că este bolnav psihic, dar nu am dat importanță. Abia citind cărți de genul acesta, vorbind cu călugări prin mănăstiri, am înțeles fenomenul. Și preotul respectiv ne-a amenințat cu moartea și cu iadul pe mine și pe mama, dar nu m-am gândit că poate face așa ceva. Sunt hirotoniți preoți de o răutate maximă care au la îndemână «unelte de a omorî oameni. Una dintre ele este rugăciunea inimii: intră în inima lor cu numele oamenilor și acolo sunt duhurile rele. Astfel, îi încredințează pe oameni diavolului. Alte metode țin de liturghie sau chiar de magie. Este vorba despre un sincretism de diferite religii și magie…”
Un preot din acesta o abuzase în biserică și îi „omorâse” mama, în 2020: „… această problemă este serioasă, fiindcă (cel vizat, n.n.) nu este doar preot dar și un cadru universitar cunoscut, fiindcă boala lui psihică este gravă, el având de lucru cu demonii, și putând ucide oamenii, am făcut o scrisoare cu nr. de înregistrare către rectorul Universității, cu rugămintea de face control psihiatric, dar nu a dat un răspuns. În afară de asta, nimeni dintre colegii din universitate sau oameni obișnuiți, scriitori sau simple cunoștințe nu a avut vreo reacție. Toți au dat dovadă de iresponsabilitate. Lipsește conștiința clară la toți acești oameni. Nu îmi rămâne decât să ies în stradă și să spun firesc aceasta întâmplate tristă, poate aude cineva.”
Cu aceste lucruri de conștiință profundă nu se iasă în stradă, ci se ocolește răul, mai ales când toate încercările de a-l divulga au fost obstrucționate, tratate cu indiferență. Înțelegem că tânăra universitară și-a găsit un duhovnic înțelegător la Brașov și în mediul monahal, dovadă că nu totul este pierdut în societatea secularizată și supusă fenomenului nivelator de globalizare: „Deși sunt prin formație mai aproape de viziunea științifică asupra lumii, am deschis ochii duhovnicești cu ajutorul unui duhovnic (…) și fiindcă am primit un dar, dăruiesc la rândul meu mai departe.” Adevărata teologie, crede autoarea, fiind „sinonimă cu sensibilitatea către aproapele, în care se vede, de către cei credincioși, chipul Dumnezeului în Care cred. În afara acestei așezări corecte față de aproapele, consider că nu există Ortodoxie.”
Sunt părerile unui intelectual (doctor în matematică) și universitar, care din 2020 încoace se tot luptă cu aceste aspecte întâlnite în cadrul bisericii noastre ortodoxe, solicitând, prin adrese către forurile ierarhice, o explicație, o lămurire, o îndreptare. Cum noi nu suntem în drept să-i apărăm cauza – ci doar s-o expunem, recenzându-i cele două cărți pe această problematică: „Un sfert de veac de singurătate” din 2021 și „Precupeții Noi”, din 2023 -, considerăm că avem a face cu „un caz Monica Patriche”, care merită atenție și o „rezolvare” pe măsură…
*
Cartea „Precupeții noi” comunică direct cu precedenta lucrare, comentată de noi în urmă cu vreo trei ani: „Un sfert de veac de singurătate. Mic tratat de ipocrizie” (2021), numai că de data aceasta autoarea face loc concomitent unor „pagini de jurnal” scriitoricesc, oferind în primul rând „Certitudinea Învierii” și eliberând-o „în mare măsură de teamă” prin credința neclintită în hristologia salvatoare: „Cartea asta este pentru mine un fel de ispășire”, evocând o poveste cu „un final tragic” (de vreme ce, după mamă, viețuitoarele dragi din familie îi mor: pisica, papagalul, peștișorul, imagini-simbol de răsfrângeri sufletești…). Este multă poezie a candorii privind universul copilăriei, până la momentul când „minciuna intrase în viața mea odată cu studentul Anselmus”, raționalist academic hilar, ignorant mândru și tenebros, care va recunoaște că „el omorâse pasărea, de la distanță” (precum și peștișorul ori pisica), prin acea demonologie (parte a cursului de dogmatică pe care-l preda la Teologie)… Un fel de „ucenic al diavolului”, care ucide și cu „indiferența”, ca în cartea lui G. B. Shaw, pe care Tatăl i-o pusese în mână fetiței îndrăgostită de povești din viața animalelor… Și multe alte lecturi, modelându-i sensibilitatea și universul copilăriei: Kipling, Hoffmann, desigur Antoine-Marie Roger, viconte de Saint-Exupéry… Motanul, perechea pisicii Marțipan, ne amintește de felina Behemonth din „Maestrul și Margareta”, romanul lui Mihail Bulgakov, dar mai avem și un motan Arpagic al Anei Blandiana, ce a trezit interesul Securității și Cenzurii comuniste…
Căci lecția iubirii aproapelui, a credinței adevărate începe cu animăluțele iubite de fetiță, care mai târziu, în calitate de cadru didactic, va realiza necesitatea „împletirii teologiei academice cu cultura laică” (fapt subliniat în discursurile părintelui Dumitru Stăniloaie privind raportul „Cultură și duhovnicie”), cultura ducând la bunătatea spirituală, fiind purtătoare de valori ale credinței, pentru mântuire…
„Precupeții noi” reia tema „imposturii mistice”, dar și a credinței trăite întru aproapele realizând că „lumea are gustul lui Dumnezeu”, a trezviei duhovnicești, cartea deschizându-se către acea Taină a Învierii, „creangă de aur” sau toartă a „urciorului de aur” din povestea hoffmanniană: „De toarta zilei, ca de-a urciorului de aur,/ nimeni nu se atinge.// Un ciot de copac plutește/ însângerat pe o apă vărsată, din plâns.// Ca o rugăciune-nentreruptă, ca un foc care doare,/ ce carne de ars nu mai are./ O aură de vis, o luntre, un plic scris cu litere/ ce îngrădesc un mister./ (…)/ La un semn, scara morții s-a ridicat/ și totul s-a umplut de cântece și șoapte.// O minune despre care nu pot vorbi;/ doar în copaci, vrăbii de apă/ trimit unde timide spre alcovuri/ unde fecioarele te așteaptă să vii.” (Astăzi. Un poem al Învierii).
Volumul întreg este marcat de această dramă trăită de matematiciana-poetă (moartea mamei și abuzarea tinerei de către o practică eclezială pe care o crede greșită, potrivnică învățăturilor din marii duhovnici pe care-i lecturează atent). Imagini din copilărie, derulate ca într-un caleidoscop cu reluări, vin să lămurească fapte și întâmplări de mai târziu: „Dacă în privința felinelor se face așa,/ impostura mistică e alta:/ se falsifică Scriptura.// Iar Scriptura nu e,/ cum se predă la școală,/ o carte mare și grea./ Scriptura e Viața!” (Al doilea botez).
Desigur, izvorând din această „obsesie”/ problemă de conștiință, versurile constituie o mărturisire „cu teză”, cu motto-uri și citate din Vechiul Testament, cu dezvoltări de cuvinte și sintagme din textele sfinte, potrivit propriei experiențe de viață, precum în poeme ca: „Proorocii Vechiului Testament. Ce este teologia? (I-III)”, din prima parte a cărții („Precupeții noi”), celelalte două părți fiind: „Povestea prințesei Marțipan și a prințului Moco scrisă de micuța Maria la îndemnul tatălui ei” (pp. 71-101) și „Scrisoarea Mariei către mama” (pp. 103-117). Cităm ultima piesă din această a treia parte: „Ei par sfinți în viețile noaste,/ dar sunt epave, corăbii scufundate demult,/ mâini care stau pe fundul mărilor,/ mângâie abisul./ Necunoașterea lor întristează.// Pălăria cu boruri late/ peste fruntea ta, mamă,/ o ordine a lucrurilor/ în care tu nu mai ești.// Boala ta vine dintr-un cer negru/ în care ucigașii se revendică sfinți./ Pe urmele lui merg mulți,/ se pregătesc cu toții de moarte./ Ca tine, mamă!” (II).
Cartea întreagă este povestea unui suflet neliniștit, deziluzionat de lipsa de duhovnicie întâlnită în sfintele lăcașuri și alergând după certitudini, după „rezonanță” și „empatie” duhovnicească, așa cum a înțeles scrierile unor mari gânditori ai bisericii creștine. O poveste în care, reintrând, retrăiește o dramă familială conjugată cu o problemă de conștiință insolvabilă: „Intru în text, mă înfășor în el/ ca într-un șal indian, colorat, expresiv./ Gura îmi rămâne deschisă, dar mută,/ căci înainte de a spune ceva,/ mama intră și ea în poveste./ Îmi face semn să tac/ deși moartă (ai omorât-o chiar ieri),/ e fericită și mulțumită…” (O sută de pisici).
Să reținem și ultimul vers din poemul final „Un psalm al ignoranței”, mântuitor prin puterea de a-i da autoarei o nouă „metanoia”: „Mirele meu, Tu vino curând!” Să aibă acela un rol restaurator, pacificator, de armonizare a extremelor?! Vom vedea!
Pentru ca în ultimele pagini Monica Patriche (n. 27 decembrie 1971, la Bârlad), autoare de poezii, proză, recenzii și cronici literare, apoi specialist universitar în teoria jocurilor şi teoria punctelor fixe („Equilibrium in Games and Competitive Economies”, Editura Academiei Române, 2011) să revină la tema-obsesie cu laitmotivele structurante ale lumii trăite, un „cuvânt al autoarei” intitulat „Impostura mistică”, unde întâlnim și o acuză la adresa celor care comercializează ilegal animale, înmulțindu-le fără discernământ, „multe fiind purtătoare de boli genetice grave” (precum propria-i pisică)… Dar eseul (postfața) are menirea de a pune întrebarea care o frământă: „dacă școala, așa cum era văzută de mitropolitul Andrei Șaguna (și alți înalți ierarhi români și străini, n.n.) ar mai avea ca temelie credința ca în timpul celebrului întemeietor de Biserică și de școli, și dacă Ortodoxia mai are puterea de a salva neamul, prin educația moravurilor (și nu doar prin informație), așa cum a propus vizionarul mitropolit, un erudit, dar în aceeași măsură, un om de acțiune.” Așadar, dacă tema principală a cărții este mântuirea, salvarea sufletelor copiilor, tema secundară este aceea a „salvării animalelor” (în sensul în care scriitoarea poloneză Olga Tokarczuk, laureată a Premiului Nobel, manifestă literar în lucrarea literară „Poartă-ți plugul peste oasele morților”)…
Unitare sub aspect problematic și izvorâte dintr-o stare de spirit decantând imagistic și în ritmuri poetice această „experiență de viață” de vreo câțiva ani (2020-2023), cele două volume de poezii aduc în atenție literară și ecleziastică „un caz”, cu argumente și propuneri ce vizează „revizuirea” unor anumite „canoane” și „practici”, în ideea de a apăra Cuvântul lui Dumnezeu, opera de înduhovnicire a Omului, într-o apropiere a Scripturii canonice de omul contemporan, care vine la biserică nu spre a fi îndoctrinat negativ, cu „aere de vedetă”, ci spre a pricepe ceva din spiritul Sfintei Scripturi, biserica fiind Mama Neamului Românesc, cum scrisese și Eminescu, iar Cuvântul lui Dumnezeu, dincolo de toate învățăturile Lumii de secole și milenii, mesajul transmis Creaturii sale pe Pământ, căci pentru Omenire și-a dat jertfă pe Fiul său, Iisus Hristos, Pantocratorul…
Remarcam prefața semnată de dl Costion Nicolescu, un mai vechi lansator de cărți și, în cazul de față, o privire analitică a volumului, ordonatoare, decelând lumea operei, rolul fiecărui personaj în povestea Monicăi Patriche, „deslușind puțin datele și destinele acestor personaje”, deși, cum zice, „nimic nu este mai nefericit și mai contraindicat decât să faci ordine într-o carte de poezie.”
Cartea se dorește expressis verbis „un fel de ispășire”, deși autoarea nu așteaptă „niciun fel de minune, ci aș avea mare nevoie de pocăință. Ea m-am putea împăca deplin cu viitorul meu, cu mama… Aș avea nevoie de un duhovnic, altfel, viața mea va fi întru totul, o viață de chin.” În viața de copil, Tatăl teolog, dar și bunica preoteasă, au fost aceia care au avut-o în atenție pe copilă, învățând-o și pregătind-o pentru viață, determinând-o să privească înainte, cu fața spre Înviere. Îi orientează lecturile, veghind să aibă o copilărie fericită, chiar răsfățată, cu animăluțe (asupra cărora a simțit adversitatea diavolului, a lui Anselmus, un fel de arivist afla în primul rând al eseului-final „Impostura mistică”…
De o actualitate la zi cu amenințările ce decurg din interiorul vieții bisericești ordodoxe, cartea „Precupeții noi” trage un semnal de alarmă, solicitând o abordare „din interior” a practicilor din biserici, întru o apropiere a Omului de Sfânta Scriptură, prin chemare sinceră, empatie, colaborare întru înduhovnicirea sufletelor, pe care canonismul ecclesiastic le-a îndepărtat de Casa lui Dumnezeu, de învățătura Fiului lui Dumnezeu, jertfindu-se pentru dreapta noastră creștere și răscumpărarea păcatului strămoșesc. Există, desigur, soluție la problematica de azi a ecclesiei noastre creștin-ortodoxe, chiar dacă autoarea se arată dezamăgită, necrezând în vreo „soluție”.
Având „sfat de la mama/ care îmi spune/ să nu devin precupeață”, desigur, autoarea-poetă va trebui să găsească o cale de ieșire din existențialitatea disforică, rezolvând totodată problema de conștiință, mai întâi, la modul urgent, personal (sunt numiți în colofonul de pe pagina din urmă, alături de zeci de apropiați, inclusiv „și Zenovie”, ultimul, și „Duhovnicul meu, părintele Dănuț Benga și starețul Melchisedec de la Putna”…
Cu acest al doilea volum să se încheie, oare, acest moment de viață și de creație literară, din biografia poetei Monica Patriche? Deși, practiciana ortodoxă mărturisește că și-a găsit duhovnicul și consiliere duhovnicească, ceea ce ar însemna, că, după recăpătarea echilibrului și luminarea propriului suflet, un nou volum ar putea s-o aștepte, formând un triptic cu începere din primul an al pandemiei până cât mai aproape de noi, deși problema vizată nu ține exclusiv de autoare, ci de sistemul eclesiastic, care, după cum se vede de câtva timp, nu este lipsit de necesitatea unor clarificări doctrinare și de altă relație a Bisericii cu societatea, Cartea Sfântă devenind, vorba lui Eminescu, liturghia de două mii de ani a Blândului Nazarinean după care se crește Omenirea, iar Iubirea, principiu universal, drept „cea mai înaltă formă a existenţei umane”:
„Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrate şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”.(M. Eminescu, „Şi iarăşi bat la poartă …”, publicat în ziarul „Timpul” și datat 12 aprilie anul 1881).
Zenovie Cârlugea