Titina Nica Țene, poetă și prozatoare, născută în satul Ușurei, comuna Șușani, județul Vâlcea, a debutat publicistic în revista „Săteanca”. Este membră fondatoare a Ligii Scriitorilor Români, din anul 2006. A scris mai multe volume de poezii, povestiri și pentru copii, memorii. Despre aceste cărți s-a menționat în revistele: „Oglinda Literară”, „Viața de Pretutindeni”, „Eminescu”, „România Literară” și multe altele, articolele fiind semnate de scriitori cunoscuți. De asemenea, are colaborări la mai multe reviste și ziare din țară și de peste hotare: „Tribuna”, „Dor de Dor”, „Letres Européennes” (Belgia), „Milenium”, „Observatorul” din Toronto, „Curierul Național” și altele.
Numele său este menționat în dicționare: „Oameni de știință și artă vâlceni”, „Dicționar de Poeți” de Petru Poantă, „Personalități române și faptele lor” de Constantin Toni Dârțu, Dicționarul Ligii Scriitorilor Români și în multe antologii din România, Basarabia, Europa Occidentală, Israel, America. A primit mai multe diplome și premii la concursuri și festivaluri naționale și internaționale. Este prezentă în „Enciclopedia scriitorilor contemporani”, vol. II. Editura UZPR, 2021.
Am deosebita onoare de vă prezenta volumul de versuri „Poezii alese”, tradus și în limba engleză, apărut la editura Napoca Star, anul acesta, 2024.
Tematica poeziilor sale este profundă și emoționantă: întoarcerea la copilărie în mod predilect, natura și aspectele creionate din viața satului, etapele vieții omului asemănate cu anotimpurile, credința care întărește sufletul și ajută să depășești obstacolele.
Poeta se scufundă în sine și aduce în prezent trăirile intense din copilărie, poezie născută din cele mai sinceri trăiri, din căutări, neliniști și frământări. Mesajul se descifrează cu ușurință, cititorul se va întoarce în trecut, pe vremea copilăriei o dată cu autoarea, dar nu va sta prea mult și va veni în prezent, un prezent plin de întrebări și meditații, cu bucuria împlinirii menirii pe acest pământ. Versurile susură delicat, iar poeta absoarbe din univers frumusețea unei copilării, trăită în mijlocul naturii, cuvintele freamătă de frumusețe și sensibilitate, pătrunse de nostalgie. O lume a stărilor sufletești străbate versurile, crește intensitatea simțirii poetice o dată cu citirea fiecărei poezii și te umpli de emoții. Autoarea aleargă prin versuri după copilărie, se întoarce în sat pe „drum prăfuit cu amintiri” și își imaginează cum tatăl „o mustră” pentru că a plecat, de fapt s-a întors să-și construiască o „casă spre izvor”.
Reflecțiile și îndoielile abundă despre timpul neiertător și bătrânețe, despre soarta unor bătrâni în zilele noastre, când respectul copiilor s-a topit și-n ochi aceștia ascund „toate tristețile lumii”. Reprezentativă este poezia „Cheia Bătrânei”, ce exprimă durerea greu de descris a bătrânei care s-a stins cu cheia în mână. Alteori bătrâna e ca „o frunză-n vânt”, singurătatea sa este împărțită cu un cățel, cu „doi bani în batistă își duc traiul amândoi”.
Analizează cu luciditate amară trecerea timpului, cu o sinceritate crudă, cum ar fi în poeziile „Amurg de întoarcere” și „Suflet rătăcit”. Nostalgie și confesiuni intime. La întoarcere în satul „străjuit de dealuri”, a „stat de vorbă cu pădurea” și a „croit cărare prin boabe de rouă”, s-a bucurat de razele de soare, iar merii în floare i-au urat „bun venit”. Totuși vine toamna și cu tristețe adaugă: „ni se duce viața”. Poezia pare tulburată de îndoieli, de spaimă că va îmbătrâni și copilul. Versurile sunt tandre și grațioase. Apar descrieri episodice despre oamenii din sat, cum ar fi Lelea Floare care cântă în cor la biserică, copiii au uitat-o și atât i-a mai rămas („Lelea Floare”).
Anotimpurile sunt descrise fiecare cu frumusețea lor, e o asociere unică între ele și trecerea vieții prin treptele timpului, scurgerea vieții omului. Anotimpurile sunt asociate cu viața noastră: copilărie, tinerețe, maturitate și bătrânețe. Încă din antichitate oamenii făceau asemenea asocieri. Natura participă la bucuriile autoarei. Primăvara vine cu „străluciri de soare” și simte că înflorește, o dată cu ea „înviezi”; vara – „ntinerești; toamna „clopotele bat prelung” și păr alb la tâmple se arată și te „apucă melancolia”, iarna „fulgii albi de nea” și sărbătorile dau un nou suflu de viață.
Interesantă viziune în poezia „Izvorul din tugă”, când timpul aparent pierdut devine timp regăsit. La fel ca în romanul „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust, când scriitorul ne demonstrează că anumite elemente cum ar fi arome, sunete, obiecte, imagini pot crea o conexiune emoțională între trecut și prezent, iar amintirile noastre sunt capabile să revină în prezent, chiar și anumite trăiri. Timpul considerat pierdut devine timp regăsit. E suficient să cânte „guguștiucul printre blocuri” și poeta simte cum emoțiile și experiențele din copilărie revin: mersul cu „tata la arat”, masa luată sub „salcia pletoasă” pe un „ștergar alb”, mâncarea simplă: „ceapă cu mălai”. Se vede „copil pe Dealul Mare”, „purtând rochiță înflorată” de Paște. Ajunge acasă și parcă aude un glas: „Titina, s-a întors acasă”, dar durerea crește pentru că a „A plecat măicuța…” și „nu mai umblă pașii prin ogradă”. Nucul verde „o dojenește”, că de prea multă vreme a plecat. Caută înfrigurată, nu se mai regăsește copil alergând desculță. Totul s-a schimbat, casa e într-o „rână”, râul Beica „clipocește”, pomii s-au ofilit că „nimeni nu-i iubește” și apa a secat în fântână de „atâta singurătate”, „cumpăna înțepenită / se sprijină de lună”. Tristă își spune: „Așa-i viața…” și cu amărăciune concluzionează: „copilul a îmbătrânit”, „copilăria plânge răstignită”. Conchide, cât mai avem părinți, mai avem o „părticică de cer”, fără ei rămânem dezgoliți.
Credința este ca o mângâiere pentru suflet și spune autoarea: „nădejdea mi-e, Doamne, la Tine”. Peste toate durerile se așază și ajută să birui suferințele, noi oamenii suferim numai o părticică din „Marea suferință a lui Iisus”. Plecată în lumea largă, l-a avut alături doar pe Dumnezeu. Întoarsă acasă, se roagă la Dumnezeu, să dea timpul înapoi, să redevină copil, alături de părinți și frați. Văzând-o puțin încurcată, buruienile au întrebat-o: „ce se-ntâmplă, Titină, ai venit să ne mai vezi?”. Dintotdeauna natura a însoțit omul. Își exprimă speranța și credința în Dumnezeu că toamnele vor fi blânde, toamnele vieții: „Fără tine, Doamne, nu am fi NIMIC” („Ce m-aș face Doamne, fără tine?”).
Poeta se autodefinește în poezia „A venit toamna”: „sunt un șurub ce-a ruginit în poartă / și scârțâie-n prelung suspin”, asociere cu vârsta. În final, gândul optimist reiese din poezia „Sunt ogorul”: „Sunt precum ogorul ce și-a dat recolta”, plecăm și urmașii noștri vor duce mai departe ceea ce am lăsat moștenire.
Poezii pline de introspecție. Copilul din noi trăiește, indiferent de vârstă și va pleca odată cu noi. În poezii sunt înserate câteva obiceiuri din strămoși ce au generat bucurii care nu s-au uitat: tăiatul mămăligii cu ața, aprinderea focului cu surcele în tindă, mâncatul la masa mică rotundă, dar și anumite elemente care s-au impregnat în ființa noastră: scârțâitul carului cu boi, clopotul sunând la gâtul lor, aroma pâinii coapte în cuptor, parfumul florilor de salcâm.
Uneori poezia capătă un ușor aer abstract, apar și simboluri, cum ar fi: „șurub ruginit” semnifică trecerea timpului și distrugere, „ceața se rostogolea peste el” – tristețea satului, plecarea la oraș a sătenilor, cheia din mâna bătrânei – reprezintă secretul ascuns de săteni, dar și libertatea, „Am atâta nevoie de alb!” – dorința de purificare a sufletului.
Poezia Titinei Nica Țene ne învăluie cu căldură, ne mângâie sufletele. A zămislit poezii care au făcut ca sufletul nostru să vibreze atunci când este prezentată copilăria de la țară, a copilului care a alergat desculț prin praf. Versurile curg precum apa râului Beica, „limpede curată… clipocind lumină”, pe malurile căruia a copilărit. Frumusețea figurilor de stil (personificări, epitete, metafore, comparații) dau profunzime poeziilor: „copacii au început să plângă”, „nucul o dojenește”, „suflet pustiu”, „poarta ruginită”, „plânset de miel”, „raze de oțel”, „umblă ca o nălucă”, „viața a trecut precum fulgerul”. Expresiile frumoase abundă: „anotimpurile trec precum o morișcă”, „ce mic e dealul copilăriei mele”, „gleznele-mi căutau trecutele iubiri”, „zăpada topea tăcerea-n noi”, „cerul aruncă haina de nori”, „-n suflet se lăsase seara”, „anii au fugit ca hoții”, „dormeam pe-un căpătâi cu paie”, anii ce s-au adunat „ca o cărămidă stau pe mine” („Căruța vieții”), „fumul se îndoaie pe coșuri”, „toamnă afară, toamnă-n mine” etc.
Prin unele poezii unduiesc ușor note de satiră și umor, „Bătrânii”: „bătrânii nu au pensii speciale”, „buzunarele li-s goale”, să dea Dumnezeu o lege „de moarte să ne dezlege”; în „Săraca” sunt „cei putrezi de bogați, / ce-au furat țara acesta, / nesătui și îmbuibați”, iar în „Balada gării de la Orăștie”: gara de la Orăștie e cam „șuie”, fără bănci, „pe peron un câine șchiop”.
Titlurile poeziilor sunt sugestive: „Amurg de întoarcere”, „Suflet rătăcit”, „Cheia bătrânei”, „Izvorul din tugă”.
Întrebările existențiale revin după fiecare întoarcere la copilărie: „Ajuns-am la capătul de drum?”, alteori ne spune: „sunt la margine de viață”, „te trezești la margine de drum”, „suntem toți la margine de viață”; „câte toamne oi fi tors / din a vieții mele caier” ( „Câte toamne?”).
A creat un univers liric despre copilărie. Stilul poetic este rafinat, ritmul melodic, nostalgic. Așază în versuri tandre dorurile, căldura sufletului creând o atmosferă unică și transmițând emoții puternice. Copilul din noi va retrăi copilăria frumoasă de la țară cu bucurii și tristeți, o dată cu poeta.
„Poezii alese” e o carte care se răsfoiește cu plăcere, sensibilă călătorie în copilărie unde ne vom impregna de parfumul ei. Are puterea să deschidă sufletul și uneori chiar cerul, așa cum afirma cineva. Cartea poartă amprenta realității, a experiențelor trăite.
Silvia Hodaș (membru LSR – Iași, UZPR, Filiala Iași)