Începuturile și sfârșiturile coexistă, niciodată armonios, pe marginea marilor tăceri, acolo unde incubatoare uriașe adăpostesc timpurile care vor să vină. Oricât de greu ne-ar fi să înțelegem, datorăm tăcerii mult mai mult decât niște ceasuri destinate odihnei, întrucât cele mai bune idei nu sunt recitate, încă din fașă, ci gândite, pritocite și întoarse pe toate părțile, dincolo de cuvinte, în liniștea firească a căutării cât mai deplinei înțelegeri.
Eu cred că adevărata înțelepciune va dispărea atunci când nu vom mai ști să îmbrățișăm tăcerea. Când vorbele, multe, goale, fără sens, vor umple întreg spațiul din jurul nostru, fără a mai rămâne loc pentru oameni și pentru cuvintele cu rost care le trebuie adresate.
Nu știu dacă am fost vreodată un bun orator. Vorbesc așa cum scriu: calm, pe îndelete, urmărind firul logic, sau, uneori, entuziasmat, avântându-mă către o concluzie pe care o justific pe parcurs. De asemenea, în conversații, bănuiesc că nu sunt cel mai plăcut interlocutor, deoarece îmi lipsește acel har pe care mai toți conaționalii noștri par a-l deține încă de la naștere: emiterea spontană de cuvinte potrivite oricărui moment, cu acea siguranță ce face inutilă orice tentativă de le a contrazice. Nu pot să devin nepoliticos și să întrerup pe cineva, chiar și când rostește niște vizibile nerozii, nici nu pot să las o persoană să vorbească singură, fără a băga în seamă efortul acesteia de a emite fie și niște platitudini. Dacă stau să mă gândesc bine, probabil că nu par, în astfel de situații, teribil de inteligent, deoarece nu mă conformez acestor reguli nescrise ale dialogului contemporan (dau vina pe părinți și pe educația primită), ceea ce pune sub semnul subiectivității vecine cu lipsa de credibilitate ceea ce voi scrie mai departe.
Vorbim, de la o vreme, teribil de mult. Cel mai adesea, fără a spune mare lucru. Ba chiar părem a alcătui, încrâncenați, discursuri cu un conținut sărman, dar cu mimica și tonul potrivite pentru a ne atinge scopul, acela de a ne demonstra superioritatea în fața interlocutorilor. Lipsit de substanță, orice monolog se disipează în derizoriu și orice dialog eșuează pe atolul timpului pierdut inutil, făcând anevoioasă comunicarea cu alții și, cumva, împăcarea cu noi înșine. Orice discuție devine un război bine pus la punct, în care trebuie să descoperi, printre șrapnelele vorbelor goale, adevăratul înțeles al cuvintelor cu explozie întârziată utilizate de interlocutor. Orice prilej de conversație implică atât de multă încărcătură emoțională și subțirime a sensului, încât ajunge să pară, pe bună dreptate, doar o ocazie ratată de a păstra tăcerea.
Am cunoscut oameni care, într-o discuție, revărsau tot ce aveau în minte, fără discernământ și fără milă. După cum am cunoscut oameni care, în vederea unui dialog prezumtiv, „își făceau lecțiile” cu grijă, știind exact succesiunea frazelor și locul perfect al înțepăturilor. Iar adevărata dramă constă în faptul că un cuvânt nu poate fi dezrostit, o conversație nu poate fi editată și arhivată, un om nu poate uita cu ușurință fie și aparența unei jigniri ascunsă printre vorbe. Începuturile și sfârșiturile oricărei relații de amiciție – mai mult sau mai puțin – ori de încruntată dușmănie stau sprijinite în vorbe. Lucrurile spuse cândva, când singura, nebăgata în seamă alternativă era tăcerea, ne mobilizează, uneori, întreaga devenire într-o strădanie de a le transforma în principii, în idei călăuzitoare, ceea ce se dovedește prea adesea a fi o muncă sisifică, demnă de scopuri mult, mult mai înalte.
Mă gândesc, în acest veac la neîncetatelor gâlcevi, că ne-ar prinde foarte bine câteva momente de repaus, în care să regândim traseul și poziția noastră exactă pe autostrada către viitor, bombardată cu sete de prea multe cuvinte și prea puține idei. În clipele de fericire debordantă – un scurt răgaz de tăcere și de filtrare a vorbelor. În ceasurile de mânie – o adăpostire tăcută între gânduri, căci elucubrațiile furioase provoacă durere. Când suntem și când nu suntem așa cum ne-am dori – liniștea poate clădi liniștirea și buna înțelegere, ceea ce, trebuie să recunoaștem, contează extrem de mult, mai cu seamă astăzi, când avem datoria morală de a medita, în tihnă, la noi începuturi și sfârșituri, ca repere ale parcursului printre idei.
pr. Alexandru Pripon