„Aveam 13 dolari la mine când am luat avionul care mă ducea spre o viață nouă, în America. Înainte de coborâre am cumpărat un suc, ca să nu ajung acolo cu o sumă cu ghinion. La fel, am avut grijă să pășesc cu dreptul”, își amintește nostalgic Vasile Bădăluță, româno-american, stabilit la New York de aproape patru decenii, unul dintre pionierii presei de limba română de pe continentul american, impresar de succes pentru artiștii români dornici de celebritate și, poate, și de câțiva dolari în plus. „Visul American”? Atracție, amăgire, aventură? Câte ceva din toate, dar mai ales o încredere nemărginită în propriul noroc, care, cel puțin în cazul lui Vasile Bădăluță, a venit târziu, după ce a cunoscut mai întâi „gropile” din asfaltul New Yorkului, care l-au zdruncinat la propriu pe vremea când făcea taximetrie, numărând zilele, orele și chiar secundele până când va putea primi râvnita naturalizare. „În țară fusesem economist și eram tare la matematică. Număram și iar număram și tot nu ieșeam la capăt cu socoteala”. În 1989 a obținut, în sfârșit, cetățenia americană, iar șansa i-a surâs curând.
„Ascultam zilnic la radio, pe mașină, emisiuni în toate limbile vorbite în marele oraș, mai puțin în română. Așa mi-a venit ideea să cumpăr, cu 250 de dolari, de la Canalul 25, dreptul să difuzez, săptămânal, o emisiune de o jumătate de oră în românește. Am ales, ca zi de emisie, sâmbăta, când speram eu, voi avea mai mulți ascultători. Succesul a fost instantaneu. Lucram încă pe taxi când m-au copleșit românii, nu doar din New York, dar și din Jersey și Connecticut, cu întrebări de tot felul, sensibilizați de vorba românească și de știrile proaspete din țară, pe care le difuzam. Pe atunci nici cu bănuiam câți români locuiesc pe Coasta de Est, câți mai țin legătura cu țara, câți suspină când aud vorbă ori muzică românească. „Chiar, câți români locuiesc în America?”, insist. „Oficial cam 400.000, dar după estimarea mea sunt mai mulți, provenind din mai multe valuri de emigrație. Evident, cei mai în vârstă suferă încă după țară, în vreme ce copiii lor s-au cam depeizat, unii nici nu mai știu românește”. „Dar să revenim la postul de radio, nu mă las. Înțeleg că la scurtă vreme ați deschis și un canal de televiziune cu profil similar. Ați avut bani, bănuiesc”. Vasile Bădăluță se încruntă: „Am fost ajutat, recunosc, dar nu cu bani. Am primit din țară, de la prieteni și binevoitori, casete video cu filme, în general românești, muzică și informații de tot soiul. Le-am difuzat pe toate, neselectiv. Era atunci o foame de informație extraordinară. Am difuzat și sute de anunțuri umanitare. Toți voiau să știe ceva despre părinți, rude, prietenii lăsați acasă. Dacă aș fi cerut câte un dolar doar pentru fiecare anunț, azi aș fi un om cu adevărat bogat”. „Trăiți totuși liniștit, după cum observ. Apropos, ce marcă de mașină conduceți? Sincer, nu prea am mai văzut un model ca ăsta”. „Lasă asta. Te asigur, că e prea lungă pentru mine, abia reușesc s-o parchez”. „Totuși insist, după sucesul cu radioul și televiziunea nu v-a căutat nimeni, oficial, din țară, să vă mulțumească, măcar? Nu au încercat să vă sprijine, simbolic cel puțin, pentru efortul dumneavoastră de redeșteptare a mândriei naționale a membrilor comunității românești de aici?”.
„Nimic, absolut nimic, o spun cu toată răspunderea, mă asigură cu un ton grav Vasile Bădăluță, parcă deranjat de insistența mea. M-au acuzat, e drept, destui, că am primit bani de acasă. Regăsesc în aceste zvonuri și un pic de invidie. Au fost numai banii mei, ideile mele. M-au ajutat mai degrabă, interesat desigur, alți emigranți de aici, dintr-o etnie conlocuitoare. M-au ajutat, dar m-au și jupuit, după cum e obiceiul americănesc, de pe aici. Totuși, să recunosc, sângele apă nu se face! Apoi a venit și ziarul…. De fapt, cam în același timp, fiindcă și Romanian Journal a fost fondat tot în 1990, și tot de mine. A fost o aventură. Mă luase valul, cum s-ar zice, și nu mai puteam da înapoi”.
Răsfoiec numărul 870 al ziarului, din data de 8 septembrie, 2022. Pe frontispiciu, apare vizibil textul: Founder & Director: Vasile Bădăluță, apoi, Since 1990. Deasupra titului un citat din Abraham Lincoln, un președinte cu totul iubit și respectat de localnici. În fapt, poate cel mai iubit dintre „părinții fondatori” ai națiunii americane: un bun american nu-și uită originea etnică. Caut și caseta redacțională: niciun nume, doar o firmă locală de grafică și layout. „În toți acești ani ați scos chiar singur acest ziar?”. „Nu singur, și nu în toți anii. Multă vreme m-au ajutat doi conaționali, distinsa profesoară Mariana Terra și fotograful Alex Marmara. Doamna Terra, Dumnezu s-o ierte, a plecat dintre noi prematur, răpusă de Covid, iar domnul Marmara s-a retras, temporar, sper eu, copleșit de durere. Ca să scot gazeta, în formatul pe care îl vedeți, în 36 de pagini color, de două ori pe lună, acum, lucrez mai mult singur, dar mă consult și cu părintele-profesor Theodor Damian, și dânsul director și editor al unei publicații bilingve ce apare aici – Lumină Lină/Gracious Light. Deocamdată, rezistăm amândoi”.
În context, menționez că istoria presei de limba română de peste Ocean e mai veche de un secol, cea mai veche publicație fiind Curierul Româno-American, ziar bilingv, ce apărea la New York în limbile română și în idiș, cam pe la 1900, și din care un exemplar se află și la Biblioteca Academiei Române, de la București. Un alt centru cu emigrație masiv românească, de pe continental american, a fost Clevland, oraș unde apărea, în 1903, ziarul Tribuna/The Tribune, după cum semnalează un cercetător asidu al fenomenului publicistic american, regretatul Aurel Sasu. Un ziar foarte longeviv, cu peste 1.000 de numere apărute, a fost America, editat de preotul Moise Balea, menționat și de Nicolae Iorga în cartea sa Scrisori către românii din America. În preajma primului Război Mondial și curând după (1917-1918), ziarul America avea și un supliment literar, ce apărea pe hârtie velină, America Literară, ce a sucombat curând din lipsă de susținere finaciară. În perioada interbelică, am avut presă românească la Detroit, Chicago, Philadelphia, Pittsburg, New York și Washington, deci cam peste tot pe unde s-au stabilit conaționalii noștri, dar cu apariție efemeră, tot din cauza dificultăților economice. Înainte de 1989 apăreau în America o serie de gazete ale emigrației, în special, precum România,1966, Exilul solidar, 1973, Micro Magazin (devenit, după 1990, New York Magazin, condus în prezent de Grigore Culian), și mai cunoscutele Universul, Universul Liber (1986) și Românul liber (1987) etc, toate dispărute între timp. Mai multe amănunte despre istoria publicațiilor de limba română din Lumea Nouă se pot afla din cartea New York Magazin, istoria adnotată a unei publicații românești, tipărită în 2012, la Editura – clujeană, atunci – Eikon, de profesorul Aurel Sasu. Oficial, Consulatul României de la New York recunoaște azi doar cinci publicații româno-americane, ce apar în capitala financiară a Americii, între care Romanian Journal și Romanian Voice Television, ale domnului Vasile Bădăluță, New York Magazin, a domnului Grigore Culian, Lumină Lină/Gracious Light, a părintelui Theodor Damian, Romanian Independent Media Production of America (director Ion Gabrian Marinescu) și Respiro (director, Doru Paul Mugur).
„Dar despre impresariatul artistic ce ne puteți spune?”. Domnul Vasile Bădăluță zâmbește, ca fulgerat de o amintire plăcută: „A fost cea mai de succes afacere a mea, și care mi-a adus și cele mai multe bucurii sufletești. Am început în 2000, când am organizat, în Manhattan, primul Revelion românesc, cu vedete din țară. Cererea a fost atât de mare că a trebuit să închiriez două săli deodată. Nu pot să uit cum, la miezul nopții, la cumpăna dintre ani, peste 1.200 de români au ieșit din sală deodată și au încins, direct pe trotuar, Hora Unirii! I-am invitat atunci să cânte și să spună cuplete în fața românilor din New York pe Dan Spătaru, pe Stela și pe Arșinel, pe Florin Piersic, pe Mirabela Dauer și pe Fuego, dar și pe prietenii mei de suflet, pe frații mei, cum îmi place să le spun, Ghiță Turda și regretatul Dumitru Fărcașu. A fost un succes, care s-a repetat mai mulți ani la rând, în toată America, cu diferite distribuții și în diferite locații. Între timp, am mai deschis un restaurant, tot în Manhattan, dar care nu prea avut succesul initial, poate și pentru că simțirea românească s-a cam diminuat, apoi am mutat afacerea în Queens. În prezent, localul mai există, dar nu mă mai ocup eu direct de el, cedând între timp afacerea unor basarabeni” .„Tot acolo, la localul dumneavoastră, s-au ținut o vreme și ședințele Cenaclului Mihai Eminescu, al părintelui Theodor Damian?, insist eu. „Da, am pus localul gratuit, și nu-mi pare rău pentru asta, la dispoziția românilor iubitori de literatură, tot din dorința de a ajuta comunitatea noastră, de a întări spiritul românesc, greu încercat de experiența emigrației”.
În 2018, Vasile Bădăluță a primit titul de Cetățean de Onoare al comunei natale, Todirești, din județul Suceava, și tot în 2018 a primit, din partea Camerei de Comerț, din Astoria, titlul de „Om al Renașterii”. Iar ca o încununare a calității sale de „bun american” păstrează o scrisoare olografă primită de la fostul președinte Donald Trump, care se încheie cu cuvintele: „Ca președinte, voi continua să mențin valorile americane, pe care amândoi, tu și eu, le prețuim”.
„Un mesaj pentru cei de acasă aveți, domnule Bădăluță?”. „Da, cred că trăim cu toții un moment important al istoriei, când România e prețuită și apărată. Sunt convins că, la un moment dat, vor veni și banii care s-o ajute. Marea mea mândrie este că nu roșesc când rostesc numele țării mele”.
Marian NENCESCU