De vorbă cu preotul Dumitru Ichim , poet din Kitchner ON

„Limba românã este asa de frumoasã, încât meritã sã îi fac și eu câteva rochii…”

Stabilit în Canada, în anii ‘70 ai veacului trecut, si hirotonit preot, Dumitru Ichim este unul dintre importanții poeți ai literaturii române. A avut mereu dublã vocație: slujitor la altarsi promotor al culturii române între românii din diasporã. Criticul Aurel Sasu considerã cã exilul nu a alterat cu nimic scrisul sãu de influențã religioasã, ci dimpotrivã, „tot ce a scris Dumitru Ichim dupã 1975 stã sub semnul nostalgiei sacrului”.

– Credeți cã destinul dvs. literar ar fi fost altul (mai bun) dacã ati fi rãmas în România?
– Dumitru Ichim: Este greu de precizat si fãcut asumptii cu privire la lucruri care tin numai de atotstiinta lui Dumnezeu. Destinul unui om este unul dintre acestea. Sunt împãcat cu alegerile mele fãrã sã cred, totuși, cã au fost cele mai bune, de fiecare datã. Mi s-au pãrut cele mai bune în momentul acelasi nu le regret. Un lucru vi-l pot spune cu certitudine: în tarã sau în afara ei, oriunde m-as fi aflat as fi scris poezie. Aici nu e vorba de vreo alegere. E un modus vivendi.

– Dupã cãderea comunismului, în 1989, ati fost tentat sã vã reîntoarceti în tarã?
– Nu numai cã am încercat, dar am si ajuns în tarã, dupã cãderea comunismului. Am revenit în tarã în 1991si mi-am regãsit vechii prieteni cu bucurie, însã am avut senzatia cã, din moment ce familia mea era de acum în altã parte, nu mai apartin întru totul acestor meleaguri… Uneori, tara poate fi înteleasã ca o limbã si acasã este unde sunt prieteniisi familia.
În Canada trãiesc de zeci de ani într-o comunitate unde se vorbeste româneste pe stradã. Revenit în tarã, m-am simtit ca în basmul Tinerete fãrã bãtrânete…, unde nu mai era nimic cum lãsasem, nici mãcar livada pãrinteascã.si am înteles cã, desi inima mea rãmâne aici, locul meu este lângã familia mea si mica mea Românie din Canada. Dorul de tarã e un dor care nu trece niciodatã, cum nu trece dorul de pãrinti. Ajungi, însã, sã te împaci cu el, sã poti trãi cu el.

– Ce visurisi aºteptãri ati avut la debut? Trãgând linie, dupã atâtea cãrti publicate, ce sentiment aveti?
– Visuri am avut de când mã stiu si mai am încã destule. E mai usor sã vã vorbesc despre visurile mele decât despre ceea ce s-a întâmplat în realitate sau despre neajunsuri. Asteptãri însã nu am avut, sau dacã au fost cumva asteptãri le-am transformat în visuri pentru a nu mã dezice de vorba româneascã „sã nu ai asteptãri ca sã nu fii dezamãgit”. Am început sã scriu pentru a mã exprima pe mine însumi în aceastã lume prozaicã, am început sã scriu pentru cã iubeam, am început sã scriu ca sã nu plâng, am început sã scriu pentru cã limba românã este asa de frumoasã, încât meritã sã îi facsi eu câteva rochii, am început sã îi scriu Lui însusi Dumnezeu atunci când iubirea mea de om pentru om s-a transformat în iubirea mea de om pentru Dumnezeu. Toate acestea la un loc, fãrã ca ordinea sã fie neapãrat cronologicã, sau poate fi consideratã cronologicã dacã inima are tempo-ul ei si ordinea ei în lucrurisi în lume. Nu o sã trag linie, însã vã pot spune cã sentimentul pe care îl am privindu-mi cãrtile publicate, asezate în bibliotecã, este acelasi pe care îl am când îmi privesc copiii adunati de sãrbãtori acasã, în jurul mesei.

– Din 1990 încoace a început sã se scrie multã literaturã religioasã la noi. Cum vi se pare aceasta?
– Mi se pare un lucru bun, fireste, cã se scrie multã literaturã religioasã. Se scria si înainte, dar nu era așa vizibilã, nu se putea. Sau poate o scriau martirii din comunism cu sângele lor prin temnitele Aiudului, iar acele poezii nevãzute de noi rãmân în Cartea Lui.
M-am gândit adesea cã poezia religioasã nu ar trebui supusã exigentelor criticii literare sau comparatiilor cu alte poezii religioase de aceeasi facturã tocmai pentru cã ele nu intrã într-o concurentã a mintii, a prozodiei, a conceptului, ci într-o horã a inimii, ca mâinile împreunate la rugãciune, ca glasurile înmãnuncheate la Liturghie care este coliturghisire.
La rigoare, putem desigur sã facem comparatii, sã apreciem corect valoarea literarã a poeziei ca poezie, sã îl aducemsi noi pe Voiculescu fatã cu alti poeti religiosi ai lumii… Dar recomand aceastã atitudine ușor binevoitoare fatã de poezia-jertfã care este poezia religioasã.

– În ce fel pãstrati legãtura cu oamenii de culturã din tarã?
– În primul rând sunt prezent în librãriile si publicatiile din tarã, sau prin interviuri radio sau TV. Mijloacele moderne de comunicatii îmi înlesnesc enorm legãturile prin internet. Am conturi în retele de socializare (azi firul de internet despicã mãrile ca Moise), în care sunt foarte activ, realizându-mi astfelsi o parte din corespondentã cu scriitori, oameni de culturã si artisti din cele mai îndepãrtate colturi ale lumii. Am, de asemenea, convorbiri la telefon. De zeci de ani, avem în Kitchener un cenaclu literar care se numea „Muntele Mãslinilor”, apoi, dupã înveșnicirea sotiei, a cãpãtat numele de „Florica Batu Ichim”, care are loc o datã pe lunã în sala Centrului Cultural Românesc „Banatul”, la care am avut printre oaspeti din Canadasi Statele Unitesi scriitori veniti din tarã. Printre alte activitãti ale acestui cenaclu estesi Festivalul Eminescu, care a devenit o traditie de câtiva ani ca o contracarare a asa-zisei Zile a Culturii.
Mihai Eminescu a fost ziditor de limbãsi culturã româneascã. În România a devenit o modã obscenã de a banaliza orice activitate prin acordarea unei zile: Ziua Culturii, Ziua Sãrutului, Ziua Strãnutului etc. Nu e nimic rãu de a avea o Zi a Culturii, e un fapt lãudabil, dar oare acest mare românsi poet nu ar fi meritat – de ce nu? – o Zi Eminescu? De aceea, în semn de omagiu, în fiecare an organizãm în prima duminicã dupã 15 ianuarie Festivalul Eminescu. Nu este numai un nume pompos, ci un spectacol care a devenit o traditie prin participarea cenaclului literar, a unor personalitãti locale sau invitati din alte orase, a elevilor de la cele treiscoli de limbã românã (a nu se confunda cuscoli duminicale, ci înregistrate la stat), plus a membrilor corului bisericesc.si pentru cã tot vorbim de legãturi cu oamenii de culturã din tarã, sunt implicat, de anisi ani de zile, în calitate de director, în organizarea Sãptãmânii Internationale de Culturã de la Câmpul Românesc, din Hamilton, Ontario, în a doua sãptãmânã din iulie, De fiecare datã printre conferentiari am avut profesori universitari din România, Republica Moldovasi alte universitãti de pe continentul american.

– Ati realizat împreunã cu sotia dvs., poeta Florica Batu Ichim, emisiuni culturale la Canalul de Televiziune 4 din Kitchener, Ontario, ati contribuit esential la înfiintarea Centrului Cultural Românesc din același orașsi la zidirea din temelie a unei frumoase biserici. În general, ati organizat tot felul de actiuni cultural-spirituale pentru românii din Canada. Sunt roadele pe mãsura zbaterii?
– Pe lângã activitãtile religioase, împreunã cu scriitoarea Florica Batu Ichim, am fost implicati activ în promovarea culturii românesti în afara tãrii. Printre altele am organizatsi condus emisiunile culturale la Canalul 4 de TV din Kitchener, în mod voluntar. Din partea televiziunii aveam aparatura de filmatsi studioul, dar noi trebuia sã organizãm absolut tot ce se cere la o emisiune profesionistã. Emisiunea era transmisã la douã sãptãmâni sub numele de Romanian Kaleidoscopesi cuprindea, pe lângã stiri, dansuri populare, interviuri, dezbateri, prezentãri pe diferite teme, implicarea talentelor localesi diferite filme în francezã, englezãsi românã. Era pe vremea când mâna Securitãtii devenise tot mai agresivã prin infiltratii eisi la ultimatumul „ori popã, ori actor” am rãspuns cã voi rãmânesi popãsi actor, dar dupã câtiva ani, scârbit de tacticile comuniste de a pune mâna pe emisiune, am închis cu demnitate un capitol fructuos al activitãtii noastre, în semn de protest, dupã o muncã gratuitãsi istovitoare de zece ani.

– L-ati avut îndrumãtor al tezei de doctorat pe pãrintele profesor Dumitru Stãniloae. Ce amintiri despre marele teolog pãstrati în inimã?
– „Nu folosi cuvinte prea mari pentru orice subiect”, ne învãta CS Lewis. „Nu spune într-un mod infinit când poti folosi foarte, altfel n-o sã mai ai cuvinte când vei dori sã vorbesti despre ceva cu adevãrat infinit.” Pentru mine întâlnirea cu Stãniloae ca dascãl a fost punctul crucial în viata mea, de aceea toate superlativele mele de recunostintã ce le datorez acestui om îsi au genuinul caratelor autentice. Întotdeauna am evitat sã mã prezint cine sunt folosind numele ilustre pe care le-am cunoscut, desi, cu toatã smerenia, Dumnezeu m-a învrednicit sã cunosc oameni care au însemnat ceva în ce numim temelia spiritualã a unui neam.si aici voi folosi cuvântul infinit pentru recunostinta ce i-o pãstrez pãrintelui Stãniloae. Despre amintirile ce mã leagã voi vorbi cu altã ocazie, aici mã voi opri la momentul de rãscruce, as zice de „convertire”. Voi încerca sã fiu scurt. Prin anul II de seminar am avut o crizã religioasã. Citisem tot ce-mi cãdea în mânã împotriva religieisi eram în cãutarea adevãrului. Am avut noroc la seminar sã-l am ca profesor pe actualul acad. prof. univ. dr. Mircea Pãcurariu, care a observat zbuciumul meu sufletescsi la fiecare orã, cu zâmbetul pe fatã, îmi rãspundea la dogmele „știintifice” ale ateismului. Am terminat seminarul, am absolvit teologia, ajunsesem sã cunosc toate argumentele teologiei despre existenta lui Dumnezeu… Nu îmi pierdusem credinta, dar se uscase. În timpul facultãtii m-am apuca tsi am fãcut liceul la fãrã frecventã cu gândul sã pot da examenul la filosofie,si… povestea e lungã, am ajuns sã mã numãr printre cei admiti la doctorat si, evident, la catedra pãrintelui Stãniloae. A fost o revelatie! A reușit sã-mi topeascã îndoielile, sã-mi limpezeascã sufletulsi sã renascã în mine puritatea copilului. Preda numai la doctorat, iar numãrul la catedra lui era foarte limitat. Pentru toti, Stãniloae a fost teologul, cãrturarul, traducãtorul. Dar pentru mine, dincolo de acestea a fost sfântul – cea mai mare minune a lui fiind cã m-a înviat. Era de o smerenie fenomenalãsi, iubindsi poezia, era la punct cu literatura universalã, iar în casa lui ne întâlneam, gãzduiti de Lidia Stãniloae, autoare a mai multor cãrti, poeti, scriitorisi artiști. S-a aplecat cu atentiesi asupra poeziilor mele, volumul de debut De unde începe omul, 1970, plasându-se în sfera de gândire a cursurilor lui. Ca sã-mi formez un… ¬Weltanschaung, mi-a fãcut rost de o bursã internationalã la Princeton, New Jersey.

– Ati fost primul care a scris în limba românã poeme haikusi tanka. Cu timpul, ati ajuns sã scrieti poemesi volume dense, lungi. Ce resorturi interioare v-au fãcut sã schimbati paradigma?
– Poate cã esti mai riguros atunci când esti mai tânãr si un pic mai relaxat cu timpul. Tineretea este a experimentelor, este stiut, apoi timpul îti indicã clar, cu limbile ceasului chiarsi cu precizie elvetianã, ceea ce este important: sã spui ceea ce vrei sã spui, nu trebuie sã fii legat de o anume formã fixã a cuvântuluisi, în particular, a poeziei. În poezie, ca si în viatã! Nu ati observat cã fostii pãrinti rigurosi devin mai întelegãtori ca bunici, cã oamenii devin mai deschisi la suflet cu trecerea anilor? Cred cã poezia este o limbãsi are ca tarã propriesi propria inimã. Aceastã limbã, acest limbaj trebuie adaptat stãrilor interioare. Am scris întotdeauna între granitele acestei tãri, dupã legile ei interne. Tara inimii pe care nu am pãrãsit-o niciodatã. Pot aborda din nou, oricând, orice gen de poezie fix, de curând am scris o serie de sonete, asa cum vã spuneam, eu am o cronologie a inimii, nu e fixatã de curgerea timpului exterior.

– Considerati osansã sau o piedicã pentru autorii începãtori usurinta de a publica imediat pe internet?
– Nu e nici cu adevãrat osansã, dar nici o piedicã nu e. Oferã, într-adevãr, vizibilitate, contact facil, am rãmas uimit sã vãd cum e posibil ca un tip semianalfabetsi rãutãcios sã poatã aborda un profesor universitar, crezând cã netul, lipsa vãzutului îi conferã egalitate, suntem aici numai nume, fete, nu persoane. Este nu o piedicã, ci o capcanã. Pentru cã dreptul de copyright este cam printre ultimele legiferate în legile umanitãtii. Dacã ar fi existat internetul acum 40 de ani cu greu l-am mai fi identificat pe Nichita.
Copiii mei când gãseau o gãrgãritã veneau sãrind ¬într-un picior, bucurosi: Uiteeee ce am gãsit! Asa si cu cei care, bucurosi, împãrtãsesc repede cu noi ceea ce a nãscut sufletul lor sub prima razã de soare.
Existã un risc în orice frumusete de prãpastie si abis. A byssos înseamnã „fãrã temei” la origine, dar eu credsi simt cã temelia abisului o tine însusi Dumnezeu în palmã.

………………………………………………………………………………..
Nota Observator

Preotul Dumitru Ichim s-a nãscut la 14 august 1944 în comuna Dãrmãnești, judetul Bacãu.
Este poet, ¬ eseist si prozator.
A fost cãsãtorit cu poeta Florica Batu (1945-2010)si au împreunã sase copii. Dupã obtinerea licentei Institutului Teologic de grad universitar din Bucureºti (1969), a fãcut doctorat în teologie sub îndrumarea profesorului Dumitru Stãniloae, apoi a fost bursier la Princeton, New Jersey (1972-1973).
În 1974 a fost hirotonit preot al Parohiei „Sfintii Apostoli Petrusi Pavel” din Kitchener, Ontario (Canada).
A colaborat la revistele importante de literaturã din România, si la cele în limba românã din Canada si Statele Unite ale Americii.
A debutat editorial cu volumul de poezii De unde începe omul (1970). Au urmat zeci de volume de poezie, prozã, publicisticã si teologie. Poezia sa a fost bine primitã de critica literarã, fiind un autor de prim raft al literaturii române. Este tradus în mai multe limbi strãine.

Daniela Sonticã     8/18/2020