◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro23.07.2024

Camelia Pantazi Tudor
în dialog cu Mihai Maxim

Mihai Maxim, născut în luna ianuarie a anului 1940, la Manoleasa-Botoșani, este traducător literar, romancier, publicist.

Licenţiat al Facultăţii de Filologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi (1963) şi al Facultăţii de Limbi Romanice – Universitatea din Bucureşti  (1972), doctor în Filologie, Universitatea din Bucureşti (1986), Mihai Maxim este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2006) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (2014).

A devenit cunoscut în literatura română prin cele opt volume de traduceri literare și șase volume de proză de autor. Istoricul şi criticul literar Constantin Călin, în Prefaţa la romanul „Egoismul unui vis”, îl consideră pe Mihai Maxim, un „recuperator al timpului pierdut”, iar scriitorul Nicolae Rotaru, în cronica romanului „Jocul cu focul”, constată că „venit târziu în plutonul scriitorilor de calitate, M.M. confirmă şi reconfirmă cu fiecare carte pe care o trimite la întâlnirea cu cititorii”.

Cronici, reportaje, eseuri, diverse articole au fost publicate în reviste apărute sub egida USR, a UZPR, în alte publicații, inclusiv din Canada.

 

– Sunteți licențiat în filologie, ceea ce mă îndreptățește să cred că pasiunea pentru literatură și preocupările dumneavoastră în domeniul cultural au existat din anii timpurii ai vieții. Vă rog să ne destăinuiți câteva amintiri legate de acea perioadă? Când au avut loc și în ce au constat primele încercări literare? Care au fost scriitorii preferați?

– Fiu de țărani din zona Botoșanilor, copilăria mi-a fost legănată de poveștile lui Creangă, dar și de poeziile de inspirație rustică ale lui Coșbuc, pe care mama mi le recita seara la culcare. E adevărat, frântă de oboseală, adormea uneori înaintea mea. Aveam unsprezece ani când am citit prima carte, „O tragedie americană” de Theodor Dreiser, pe care o „furasem” de la tante Aglaia, sora tatei, o țărăncuță mai emancipată, care ținea prăvălia din sat. Ea mergea des la Ripiceni care, datorită fabricii de zahăr și liniei ferate aferente, promitea să ajungă orășel. Și avea librărie. Războiul însă ne-a dat peste cap viața tihnită. Fabrica a fost bombardată, prăvălia a falimentat. Prin marfa nevândută la prăvălie am găsit abecedare, plumbi și tăblițe din ardezie pe care scriau elevii la școală. Curiozitatea mea și răbdarea mamei m-au ajutat să învăț alfabetul, apoi să scrijelesc literele, așa că am împlinit vârsta de șase ani în clasa întâi la școala din sat. Când eram într-a V-a, la Ripiceni, mama m-a prins cu romanul ascuns în cartea de limba română care avea coperțile mai mari. De unde mă așteptam să mă certe, acum seara îi citeam eu, ca să adoarmă ea. În școala primară eu citeam totdeauna în clasă lecția nouă, iar la gimnaziu, compunerile. Fără să știe, tante Aglaia mi-a înlesnit una dintre cele mai mari descoperiri ale copilăriei – am pătruns în taina cuvântului scris, iar romanul scriitorului american mi-a dezvăluit o altă lume. Scriitori preferați? Citeam tot ce îmi cădea în mână: Micul prinț, Aventurile căpitanului Dox, almanahuri de la mătușa mea, dar și Tânăra Gardă, Timur și băieții lui, de la biblioteca școlii. În clasa a X-a m-am îndrăgostit lulea de o elevă de la seral și am început să scriu versuri – Că nu e om să nu fi scris o poezie / Măcar o dată, doar o dată-n viața lui. Și apoi, până la Ipotești sunt doar 40 de kilometri! Am luat premiul cel mare (un abonament pe un an la cinematograful Luceafărul) la un concurs de recenzii de filme, organizat de biblioteca orășenească din Botoșani. Tânărul universitar ieșean Andi Andrieș, venit să-și viziteze tatăl, care îmi era profesor de română, a făcut cu noi o vizită la Casa lui Eminescu. Acolo am citit și eu o poezie de dragoste. Lui i-a plăcut și m-a sfătuit să urmez filologia. Acum judecați și dumneavostră dacă viitorul redactor-șef al revistei „Cronica”, director al Editurii „Junimea” și mai apoi al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, se putea înșela.

– Prin teza de doctorat „Maxim Gorki şi literatura franceză”, susţinută în 1986, aș putea afirma că ați unit cele două mari literaturi, rămânând o lucrare de referinţă în literatura comparată. Cum v-a venit această idee? Ulterior, a fost publicată într-un volum?

– O teză de literatură comparată era singura posibilitate de a pune în valoare, la nivel superior, cunoștințele acumulate în cei zece ani de studiu. La Facultatea de Filologie din Iași l-am studiat pe Gorki ca fondator al realismului socialist. La Romanicele din București, frecventând Biblioteca Centrală Universitară și Biblioteca Academiei, am avut acces la materiale în limba franceză. Așa am aflat că în 1936, la Congresul de constituire a Uniunii Scriitorilor Sovietici, unde a fost ales președinte, autorul romanului Mama recomanda tinerilor scriitori să învețe limba franceză, pentru a-i citi în original pe clasicii francezi – adevărați maeștri ai cuvântului – și a învăța de la ei arta scrisului. M-a intrigat sacrilegiul comis de Gorki în plină teroare stalinistă. Aceasta a fost scânteia care mi-a declanșat incendiul stins abia zece ani mai târziu, prin susținerea tezei de doctorat Maxim Gorki și literatura franceză. E adevărat că am fost favorizat de soartă, având posibilitatea de a consulta o bibliografie vastă la Biblioteca „V. I. Lenin” din Moscova și Fondurile Romain Rolland din Paris.

Despre Gorki am scris studii și referate, pe care le-am prezentat la simpozioane în țară și la Congresul al IX-lea al Asociației Slaviștilor de la Kiev, în 1983. 

În 1986 am venit în țară pentru susținerea disertației, iar în concediul următor am fost la Romul Munteanu, directorul editurii Univers, care, date fiind exigențele editoriale de atunci, mi-a condiționat publicarea ei de reducerea unei treimi din text. Am tergiversat modificarea și a venit anul fatidic 1989. Pe cine mai interesa Gorki în România?! Studenții de la Rusă puteau consulta lucrarea la bibliotecă.

– Ați tradus din limba rusă mai multe cărți, de interes pentru cititorul român. Mă gândesc acum la câteva volume pe care le putem considera un ciclu, „Vieţi intime”, dorind să arătați chipurile unor oameni malefici, Hitler, Lenin, Stalin, comparativ cu genialitatea lui Dostoievski, dar și alte aspecte privind unele momente istorice cruciale. Să lăsăm însă în urmă ce a fost nefast pentru omenire și să ne oprim la… Dostoievski. Vă rog să ne prezentați unele aspecte interesante, poate mai puțin cunoscute despre viața acestuia.

– Cunoscând bine limba rusă studiată în facultate, precum și pe cea vorbită în diferite medii frecventate în timpul îndelungatei mele șederi în spațiul rusesc, am tradus cu ușurință cele opt cărți. În Moscova distanțele sunt mari și se călătorește mult timp în metrou. De aceea majoritatea călătorilor citesc. Acolo am studiat piața cărții. Când am văzut la toți Viața intimă a lui lui Hitler, am citit-o și eu. Am discutat cu autorul, care avusese acces la Mapa verde (un fel de carnet de sănătate) și la Mapa maro (Fișa de cadre) ale Fuhrerului, i-am plătit copyright-ul și am tradus-o. Abia când am venit în țară am căutat editura. Și așa am procedat cu toate traducerile mele.

Viețile intime sunt interesante și pentru că au fost scrise de autori care au avut acces la documente desecretizate după Perestroika, devoalând astfel latura monstruoasă a tiranilor. Dar și traducerile din lucrări despre Malinovski, Hrușciov și Elțîn, scrise de personalități din anturajul lor, merită a fi citite. Ca să nu mai vorbim de romanul NOI al lui Evghenii Zamiatin, precursor al romanelor distopice ale lui Aldous Huxley și George Orwell.

Cu Dostoievski este însă altceva și de aceea propun să ne oprim mai mult asupra lui. Viața sa privată, așa cum este prezentată în Viața intimă a lui Dostoievski de T. Enko în traducerea mea, ne dezvăluie fațetele morbide ale genialului scriitor, mai puțin cunoscute chiar și istoricilor literari. În plus, cunoscându-i viața aventuroasă, plină de paradoxuri, drumul de la ocnă la celebritate, cu bolile (epilepsie), perversiunile (sadism, masochism) și viciul distrugător (cartofor înrăit, care își joacă la ruletă până și ultima rublă păstrată pentru pâine), introvertit și veșnic îndrăgostit de cine nu trebuie, cititorul îi va înțelege mai bine opera. Slăbănog, bolnăvicios și visător, făcea deseori crize de nervi și era mereu bântuit de obsesii, superstiții și de o teamă maladivă. Orfan de mamă, cu tată medic de spital, cunoaște de mic viața cu toate ororile ei. Urmează Școala tehnică militară, nimerind la absolvire în serviciul de cartografie al Țarului. O hartă întocmită de el ajunge pe masa autocratului suprem. Neînțelegând nimic din încrengătura de linii și curbe desenate anapoda, țarul pune o apostilă necruțătoare pe desen: Ce nepriceput a făcut idioția asta? Jignit în amorul propriu – provenea totuși dintr-o familie de nobili, intelectuali chiar – proaspătul sublocotenent își va da demisia de onoare. Cu renta de pe mica moșie moștenită de la tatăl său duce o viață dezordonată, frecventează cârciumile populate de borfași și foști ocnași – într-un cuvânt scursura societății – și bordeluri, unde cunoaște femei de ultimă speță, care îl vor inspira în crearea personajelor feminine din romanele sale de mai târziu. Salvarea lui a venit de la visul înfiripat în zilele de singurătate și în nopțile de planton de la școală – de a încredința hârtiei trăirile lui năvalnicie. După câteva încercări, refaceri și reveniri asupra textului, Fiodor reușește să termine primul roman, Oameni sărmani, care se bucură de un succes fulminant. Un ilustru necunoscut devine peste noapte celebru. Succesul i-a schimbat brusc viața, deschizându-i ușile tuturor saloanelor capitalei. Se îndrăgostește și iubește fără speranță pe frumoasa soție a unui literat la modă, ceea ce îl va pierde pe debutantul total nepregătită pentru societatea în care a intrat. Dezamăgit și debusolat de insuccesul în dragoste, se apropie de Cercul Petrașevski, ale cărui idei revoluționare le împărtășea, ceea ce îl va duce spre spânzurătoare. În ultima clipă, printr-un decret al Țarului, pedeapsa i-a fost comutată la patru ani de ocnă, ani plini de umilințe și decădere fizică, și șase ani în batalionul de linie de la Semipalatinsk din inima Asiei.

Munca fizică și conviețuirea cu oameni de la marginea societății l-au ajutat să-și evalueze corect situația, mai ales că stările de ipohondrie și crizele de nervi s-au mai rărit după ce, ca militar, i s-a permis să închirieze o cămăruță în oraș. Fiind printre puținii oameni școliți din cazarmă, comandantul batalionului îl punea să-i citească ziarele pe care le primeau săptămânal. În locuința acestuia a cunoscut-o pe Maria Dmitrievna Isaeva, o tânără de origine nobilă, căsătorită cu un inspector gubernial, căzut în patima beției. În situația lui, Dostoievski se îndrăgostește la prima vedere. El împlinise treizeci și patru de ani și până atunci nu mai avusese nicio iubită, nicio prietenă. Transfigurat de fiorii dragostei, o cucerește cu sensibilitatea și vorbele lui frumoase, mai ales că ea aflase câte ceva despre trecutul lui literar. Femeia, mai nevricoasă decât el, vedea în adorația lui salvarea de soțul bețiv și de sălbăticia Semipalatinskului și îl încurajează. Dragostea și perspectiva eliberării și întoarcerii în capitală îi dau aripi și acționează în consecință. Zeița Fortuna îl ia sub aripa ei protectoare: i se redă gradul de sublocotenent, este acceptat în societatea orășelului, moare Isaev și, după multe peripeții, cei doi iubiți se căsătoresc. Căsnicia devine însă un chin, pentru că se întețesc crizele de epilepsie ale soțului și nevricalele soției, fără a mai pune la socoteală lipsa acută a mijloacelor de subzistență. Disperarea îl trezește pe scriitorul care se va dedica cu frenezie scrisului.

La insistențele prietenilor din Petersburg, lui Dostoievski i se redă titlul nobiliar, iar revistele literare încep să-i publice povestirile. Între timp și-a ispășit pedeapsa, este trecut în rezervă, primește dreptul de a părăsi Semipalatinskul. Se vor muta la Tver, apoi revin la Petersburg, unde criza familială se adâncește. Salvarea le-a venit dintr-o mică moștenire și cu banii din vânzare scoate o revistă – EPOCA, călătorește în Elveția, Franța, Germania, Italia și se mută la Moscova, unde clima era mai bună pentru boala soției care agoniza la pat. Și lucrează la romanul Jucătorul. Publică în revista proprie TIMPUL Amintiri din casa morților și Umiliți și obidiți. Revine iarăși în atenția lumii intelectuale. Muncește cu disperare la romanele sale pentru a-și asigura existența. Îi invidiază pe scriitorii aristocrați Turghenev și Tolstoi sau pe înaltul funcționar la stat Goncearov, care scriau numai din pasiune. Are aventuri trecătoare, până o cunoaște pe Apollinaria, o studentă frumoasă care îi prezintă spre publicare o nuvelă mediocră. Fata exaltată, mai tânără cu douăzeci de ani, îi scrie o scrisoare de dragoste. Se întâlnesc, el se lasă ademenit de nurii ei, face greșeala să se îndrăgostească și încep o relație furtunoasă, prelungită pe patru ani, care îi va aduce necazuri nesfârșite. Călătorește cu ea prin Europa, frecventând cazinourile, unde își pierde toți banii luați avans de la editori. Între timp, Isaeva, soția sa, moare și el o cere de soție pe Apollinaria, dar este refuzat fără drept de apel. Într-un târziu, fapt previzibil, ei se despart și el se întoarce la scris, pentru a-și plăti datoriile.

Aceasta era situația lui Dostoievski atunci când la redacția revistei vine o altă tânără să bată la poarta consacrării. Anna Corvin-Krukovskaia, era o urmașă îndepărtată a lui Matei Corvin, regele de origine română al Ungariei din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Cu două secole în urmă, strămoșii ei se strămutaseră în Lituania, de unde, prin înrudire cu o familie de nobili ruși, au ajuns în gubernia Vitebsk, tatăl fetei devenind mareșalul nobilimii. Scriitorul era pe cale să repete trista experiență cu Apolinaria, se logodește chiar cu Anna, dar luciditatea acesteia îl aduce la realitate. În plus, ideile progresiste ale tinerei aristocrate îl sperie pe mult mai vârstnicul scriitor. Cei doi vor păstra totuși legătura și, mai târziu, se vor vizita  cu familiile.

În 1866, presat de timp pentru a preda la termen capitolele din romanele Crimă și pedeapsă și Jucătorul, scriitorul căuta o stenodactilografă, iar profesorul ce preda această profesie nouă pe atunci i-a recomandat-o pe Anna Grigorievna Snitkina. Profesorul a avut mână bună, pentru că Anna Snitkina îi va deveni dactilografă, secretară, iubită și soție până ce moartea i-a despărțit.

Cartea Viața intimă a lui Dostoievski, tradusă de mine și apărută la editura Paideia în 2003, i-a servit ca bibliografie scriitorului – ilustru istoric și critic literar – Ion Fercu pentru documentarea subcapitolului Dostoievski, logodnicul urmașei lui Matei Corvin? din monumentalul studiu Prin subteranele dostoievskiene, pentru care a primit în anul 2020 Premiul Academiei Române, Secțiunea Filozofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie.

– La un moment dat, ați simțit nevoia interioară de a vă exterioriza propriile sentimente și gânduri și astfel au fost dăruite literaturii române șase volume, primul fiind culegerea de eseuri „Satul de sub ape”, apărut în anul 2006. Ce v-a determinat să scrieți eseuri autobiografice?

– Facit versum indignatio – versul lui Juvenal conține răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Bold, satul în care m-am născut, a fost demolat împreună cu alte șase sate de pe malul drept al Prutului, pentru a se construi, împreună cu Uniunea Sovietică, lacul de acumulare și barajul hidrocentralei de la Stânca-Costești. Sătenii au fost strămutați în satele din jur. Când am ajuns acasă în concediu și în locul casei noastre și a satului am văzut o mare de apă, iar biserica unde au fost cununați părinții mei și botezat eu, și mormântul mamei au fost mutate în satul vecin, m-a apucat jalea. Necazul l-am pus pe hârtie, iar cei care au citit cartea mi-au împărtășit durerea.

Așa a apărut volumul autobiografic Satul de sub ape în care am adunat mini-monografia cu același titlu, eseurile Mâinile mamei, decedată de tânără, Brațele tatei, care a muncit pe brânci pentru a-mi asigura cantina și căminul la facultate. Prizonieratul în minele din Donbass și drumul până acolo îi deschiseseră ochii asupra bunăstării colhoznice și, întors acasă, a refuzat cu obstinație fericirea colectivistă, dar eu nu am primit bursă. Am inclus în volum și eseuri despre personalități care au cunoscut Satul înainte de a cădea sub ape: membri de ultimă generație ai vechii familii boierești Stroici, fostul coleg de gimnaziu, cunoscutul pictor Vasile Chinschi, care mi-a dăruit tabloul Acasă și, de asemenea, eseuri despre academicianul Victor Crăciun și despre conducătorul meu de doctorat, Mihai Novicov, care au avut un rol important în devenirea mea literară.

– Au urmat romanele „Scutul de speranţă”, în 2015 și „Fereastră spre altădată”, în anul 2017, pentru acesta vi s-a acordat premiul „Cartea Anului 2017” de către Uniunea Scriitorilor. Cu siguranță, cititorilor Revistei Astralis le-ar face plăcere să afle câteva amănunte legate de subiectul acestui roman, pe care eu însămi l-am citit cu multă atenție.

Pentru bunicii noștri de la țară, armata rămânea un moment de referință în tot restul vieții. Pentru unii din generația noastră, studenția, vârsta de aur, este perioada care lasă urme unice în viață. Pentru mine, care am petrecut douăzeci de ani în mediu studențesc – zece ani, cele două facultăți făcute la zi și alți zece, doctorantura, frecventând mediul universitar – vârsta de aur s-a prelungit. Aici mi-am plasat acțiunea viitorului roman. Dacă mai adăugăm faptul că am introdus multe elemente autobiografice, interesul cititorilor ar crește. Personajele Andrei, Sabina și Sveta au existat cu adevărat, evident, sub alte nume, la Costinești și la Moscova. Mai mult chiar, le reîntâlnim și în ultimul roman – deocamdată – Jocul cu focul.

Doi studenți la filologie, Andrei la Iași, Sabina la București se cunosc în Stațiunea Tineretului. Între ei se înfiripă un obișnuit roman de tabără. Bucureșteanca îl ajută pe ieșean să se pregătească pentru un concurs Radio vacanța, Andrei îl câștigă și împarte cu ea premiul, o croazieră pe mare cu vasul Transilvania. Sabinei i se termină seria mai devreme și pleacă acasă. Spre ghinionul ei, în seria următoare vine un grup de studente, una mai frumoasă ca alta, de la Institutul de Artă Teatrală și Coregrafie din Moscova. Cu hormonii dați în clocot de Sabina și de iodul marin, Andrei se îndrăgostește la primă vedere de mezina grupului, blonda grațioasă Sveta. Ia naștere o idilă explozivă, prezentată pe fundalul vieții de tabără, din care nu lipsesc dansurile de fiecare seară la Pălărie, continuate cu plimbările nocturne până la Vapor, miuțele pe plajă, miniconcertele de muzică ușoară ale lui Dan Spătaru, care venea seara de acasă, de la Medgidia, la un galop de cal de Costinești. Soarta îl favorizează pe Andrei; cunoscând bine limba rusă devine translatorul grupului de rusoaice – lupul paznic la oi. Se termină și seria aceasta și ieșeanul se întoarce în Moldova lui cu două trofee. Dar cum toți sunt ortodocși, după vrerea Domnului, va rămâne cu cel mai bun pentru el.

În anul 2019 v-a apărut un alt roman, „Egoismul unui vis”. Lumea muzicală și academică, oraşele Iaşi, Câmpulung şi Napoli, prin care trec personajele mi s-au părut atât de reale, încât mă gândesc că le-ați cunoscut dumneavoastră înșivă. După ce am citit și romanul „Jocul cu focul” (2021), considerat de renumitul scriitor şi publicist Nicolae Dan Fruntelată „o carte adevărată, un vârf al prozei pe care o scrie autorul din marginea Bucovinei” (în prefață), unde descrieți mediul diplomatic, am avut certitudinea că, într-adevăr, cel puțin o parte a acțiunilor are la bază întâmplări, fapte reale. Vă rog să îmi confirmați sau, desigur, să infirmați aceste aprecieri și să ne oferiți câteva detalii despre subiectul romanelor.

Ați intuit bine. Pentru Egoismul unui vis, pe care îl consider cel mai bun roman al meu, am cunoscut mediul muzical din Iași și București. În roman apar chiar personaje care au existat în realitate la București, Arta Florescu, iar la Iași – prietenii mei de o viață, regretații Emil și Camelia Pinghiriac – prim soliști la Operă. Pentru Napoli, am consultat enciclopedii ale orașului. Am mers de multe ori la Câmpulung, am discutat cu localnici în vârstă despre trecutul orașului, am intrat în magazinul de pălării al lui Măgeanu, preluat de fiul său, și în fosta vilă a academicianului Musceleanu, m-a îmbătat aroma teilor în floare de pe Bulevardul Pardon și am admirat trecătorii, odihnindu-mă pe o bancă în Grădina Merci. Cât despre Iași, acesta este orașul tinereții mele, în care revin cu dor aproape în fiecare an. Despre viața culturală a Bucureștiului nu mai e cazul să vorbim. Mi-am lansat cartea la București la Cenaclul Ileana Vulpescu, am prezentat-o la Câmpulung de Zilele Orașului. La Iași am prezentat-o pe 14 iunie 2019, în sala Muzeului Mihai Eminescu din Copou, în fața celui mei exigent juriu, format din absolvenții Facultății de Filologie, promoția 1963. Purtam diligențe să o prezint și la Napoli, numai că a izbucnit Pandemia.

Genu alias Ghenea, personajul Barbă albastră din romanul Jocul cu focul, căruia la naștere Ursitoarele i-au prezis trei neveste, și câte o fiică de la fiecare, a existat cu adevărat. Mi-a fost prieten bun și m-am inspirat din viața lui. Numai că filmul a bătut viața. Am descris în cunoștință de cauză mediul diplomatic și viața constructorilor, ca și orașele Berlin și Moscova, unde se petrece acțiunea. Am fost chiar și la rafinăria din Moscova și am locuit în vilele din Moscova și Neuruppin descrise în carte.

– În anul 2020 a apărut Antologia de Regăsiri publicistice, intitulată „Tablouri în miniatură”. Ce ne puteți spune despre acest volum?

– Din cele publicate până la momentul apariției, am selectat articolele pe teme-capitole ale volumului: Chemarea pământului; Bucurii ale sufletului; Eminescu; Iași, capitala sufletului meu; Prietenii dintre aștri; Prietenii de lângă tine; Despre cărțile prietenilor mei; Evenimente literare; Românii în Rusia; Conștiința națională ș.a. Titlurile sunt edificatoare prin ele însele.

– Pe parcursul timpului, ați desfășurat o amplă activitate publicistică. Eu însămi apreciind colaborarea cu Revista Astralis, aș dori să exemplificați alte reviste unde au apărut articolele dumneavoastră, mai ales în ultimii ani?

– În 2004 am debutat în publicistică cu un amplu articol despre viața privată a lui Dostoievski. Doamna Eugenia Cristea, redactor-șef al revistei HISTORIA, citise traducerea mea și, cunoscându-ne la Gaudeamus, m-a rugat să scriu un articol despre viața privată a genialului scriitor rus. M-am străduit să corespund exigențelor revistei, atunci director fiind Ion Cristoiu și m-am documentat la Biblioteca Academiei, unde am găsit în presa timpului articole și fotografii cu femei din viața lui Dostoievski. A ieșit un articol de 9 pagini, care mi-a asigurat o colaborare permanentă la prestigioasa revistă. Și mi-a deschis calea spre alte publicații de prestigiu – Hyperion, Luceafărul de dimineață, Luceafărul de seară, Ateneu, Caligraf, Rotonda valahă, Neuma, Plumb, Observatorul din Toronto, Ararat, revista mea de suflet – Flacăra lui Adrian Păunescu, Astralis, Cronica Timpului, Independența Română, Bogdania, în total vreo douăzeci de publicații, dintre care cele mai multe apar sub egida USR sau UZPR.

– Sunteți membru al Cenaclului „Ileana Vulpescu”. Ați cunoscut-o pe distinsa scriitoare Ileana Vulpescu, despre care ați și scris după plecarea dânsei dintre noi. Vă rog să ne prezentați succint activitatea cenaclului și să ne împărtășiți o amintire dragă despre regretata romancieră.

– Sunt chiar membru fondator al Cenaclului. De fapt, cenaclul exista dinainte, eu însă am convins-o pe scriitoare să ne acorde onorantul său nume. Iar la intervenția Președintelui Cenaclului, scriitorul Ion Pavel, UZPR ne-a luat sub egida sa. Despre activitatea cenaclului am publicat articolul Cenaclul „Ileana Vulpescu” în mensualul „UZP” nr. 27/2022.

Eu și soția, profesoară de limba română, consultant literar la toate scrierile mele, am fost foarte apropiați de Marea Doamnă a Romanului Românesc și toate amintirile cu ea îmi sunt dragi. Ne întâlneam periodic la prietena noastră comună magistrat Georgeta Alexandrescu, ieșeam împreună la Plăcinte sau la Pizza-Hut, o vizitam cu diverse ocazii, iar de ziua ei de naștere o felicitam împreună cu membri ai Cenaclului în Sanctuarul literar al Vulpeștilor. A participat la ședințele de cenaclu în care mi-am lansat romanele Scutul de speranță și Fereastră spre altădată. Autograful pe care ni l-a scris pe ultimul său roman, PRELUDIU, este edificator asupra relațiilor dintre noi: Pentru Puica și Mihai Maxim, primii cititori ai Preludiului, cu prietenie și mult-mult drag. Ileana Vulpescu, 10 aprilie 2017. Și în anii de când ne-am cunoscut am publicat șaisprezece articole și un interviu despre draga noastră prietenă.

– Ați împletit cu mult succes mai multe pasiuni și activități – traduceri literare, creații literare proprii, publicistică. Dintre toate, care vă atrage cel mai mult, de care vă simțiți mai apropiat sufletește? În acest moment, aveți în lucru un nou roman?             

– Prima întrebare a domniei voastre îmi amintește de o pildă a lui Solomon despre dilema mamei, întrebată la care dintre cei trei fii ai săi ține mai mult. Pot doar să vă spun că scrierea unei cărți îmi creează momente de trăiri intense, de euforie, intru în pielea personajelor, simt și eu gustul arsenicului. Probabil că toți autorii trec prin asemenea stări. Cât privește publicistica, citez din Prefața cu care m-a onorat distinsul istoric și critic literar, eminescologul Nicolae Georgescu, la al doilea volum de Regăsiri publicistice CONDAMNAȚI LA NEMURIRE, aflat sub tipar:

Într-o ordine întâmplătoare și nu prea, pentru că s-a prins în memoria noastră după cum i-am receptat opera, Mihai Maxim este traducător, romancier și, mai ales, ziarist cultural, ca să zic așa, formulă sub care integrez studii de istorie literară făcute ca să stârnească admirația și curiozitatea, eseuri, interviuri, evocări, portrete, amintiri – cam tot ce-i trece de la inimă la minte unui scriitor cu pofta condeiului, dornic să-și vadă gândurile așternute în valurile scrisului public.

Când ne întâlnim la Uniunea Scriitorilor, în discuțiile dintre noi a devenit obișnuită întrebarea La ce lucrați? Cred că am anticipat răspunsul în ante-penultimul paragraf.

– Vă mulțumesc pentru acordarea acestui interviu și vă doresc sănătate și numeroase bucurii literare în continuare.

– Iar eu vă felicit pentru implicarea dumneavoastră constantă în promovarea valorilor literare și pentru prezența activă în viața culturală a capitalei.

Un comentariu pentru “Camelia Pantazi Tudor
în dialog cu Mihai Maxim

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *