◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Calvarul Basarabiei

În anul 1806 izbucni un nou război între ruşi şi turci, care ţinu pe astă dată şase ani de zile. Oştile acestora se bătură, ca să vadă care e mai tare, pe pământurile Moldovei şi Munteniei.

Ruşii loviră mai întâi Cetatea Hotinului de lângă Nistru, pe care garnizoana turcească luată prin surprindere o cedă fără prea multă împotrivire la 19 noiembrie 1806. Apoi căzură pe rând Cetăţile de la Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Reni, împuţinate şi ele de oaste. Ocârmuitor al acestor cetăţi fu numit polcovnicul Manolachi Vâmav, un valah care-şi făcea de mai multă vreme serviciul militar în armata ţarului.

Ruşii ocupară nu numai Moldova, dar şi Ţara Românească.

Guvernator al Principatelor Române fu numit generalul Michelson, care după o vreme se sinucide. Locul i-l luă Mihail Kutuzov, ce se grăbi să proclame unirea pe veci a Moldovei şi Ţării Româneşti cu Rusia. Împăratul Franţei, Napoleon Bonaparte, care ştiuse să aţâţe acest război dintre turci şi ruşi, el urmărindu-şi scopurile sale, consimţi pentru moment vecinătatea Rusiei, ce se întindea acum de la Oceanul Îngheţat de Nord până în inima bătrânului continent.

Moldova şi Ţara Românească deveniră ca şi gubernii ale Rusiei. Domnii români ascultau de Kutuzov, iar divanurile domneşti erau prezidate de generalul rus. În această perioadă, când este zidită o biserică sau e tipărită vreo carte, numele domnilor Moldovei sau Munteniei nici nu sunt măcar pomenite, în schimb precizându-se în mod obligatoriu că „această biserică a fost făcută” sau „această carte s-au tipărit în zilele evlaviosului ţar Alexandru Pavlovici”..

Dar creştinii, pe care unii boieri îi aşteptară ca pe nişte „eliberatori” pravoslavnici, se dovediră pe alocuri mai răi decât păgânii.

Un contemporan va mărturisi: „Nu se poate spune prin cuvinte cum se poartă trupele cu locuitorii ţării, pradă aşa de cumplit, încât nimeni nu mai e sigur de averea lui. Ţara e obligată să dea proviziile necesare, dar comandanţii le vând şi locuitorii trebuie să dea hrană sau bani în locul acestora”.

Cine se împotrivea era declarat „vânzător de patrie” şi executat. Foarte crudă era atitudinea ostaşilor ruşi faţă de ţărani, care erau puşi să tragă în locul cailor până şi carele cu merinde pentru armată, luate tot de la ei. Când lui Mihail Kutuzov i s-a atras atenţia că ţăranilor li s-a furat totul, nelăsându-li-se nimic, generalul rus a răspuns cinic că ruşii încă au fost îngăduitori cu românii fiindcă le-au lăsat acestora ochii, „ca să poată plânge”.

Acum are loc şi o răscoală a orheienilor, împotriva „liberatorilor”. O parte dintre boierii moldoveni şi valahi trec la austrieci sau la turci.

Tratativele de pace dintre turci şi ruşi, însă, înaintau anevoie, în sfârşit, după ce în noiembrie 1811 armata ţaristă trecu Dunărea şi lovi tabăra marelui vizir Ahmed în chiar „ţara lui”, acesta insistă ca negocierile să fie reluate cât mai curând.

Reprezentanţii Turciei şi Rusiei se întâlniră într-o cârciumă din oraşul Giurgiu şi între butiile cu vin şi peşte sărat hotărâră destinele celor două ţări româneşti, care fură dispuse şi de astă dată, ca de atâtea ori în istorie, în lipsa reprezentanţilor acestora.

Rusia ceru să i se dea cele două principate, Moldova şi Ţara Românească, sub motiv că le şi administrează de mai multă vreme. Turcii nu doreau să cedeze ruşilor un teritoriu pe care ei îl numeau „grânarul împărăţiei” lor.

Ruşii, care aflară de intenţiile secrete ale lui Napoleon de a ataca Moscova, se grăbiră atunci să ceară numai Moldova, iar Ţara Românească să rămână turcilor. Până la urmă se mulţumiră doar cu o bucată din Moldova, cea de până la râul Siret.

ŢARA SCOASĂ LA MEZAT. Generalul Langeron trecu Dunărea, la Rusciuc, pentru a comunica marelui vizir Ahmed cererea Rusiei. Acesta i-a prezentat harta cu următoarele comentarii: Moldovă până la Siret! şi nici o palmă de pământ mai puţin.

Este ruşinos, a răspuns cu şiretenie vizirul, ca ruşii, care stăpânesc un sfert al globului, să se certe pentru o palmă de pământ, fâşia dintre Siret şi Prut nici nu le va fi folositoare, căci e acoperită aproape în întregime de păduri, de sărături şi mlaştini întinse…

– Nu dorim Moldova decât până la Siret, a rostit şi mai hotărât generalul. E a noastră, prin sângele vărsat de soldaţii noştri la Hotin şi Ismail, la Akkerman şi Bender.

– Dar parcă ostaşii noştri n-au vărsat sânge în aceste încăierări? Ba mai mult chiar decât au vărsat ruşii! Cei 300 de ieniceri care au fost găsiţi vii în Cetatea Hotinului au fost trecuţi prin sabie toţi ca unul, ca şi cele câteva sute de martiri turci de la Tighina, ca şi apărătorii Ismailului sau cei de la Akkerman…

– Aşa se face războiul. Cu victime, mărite vizir.

– Dar nu noi l-am vrut, generale Langeron. Şi o ştii prea bine.

– V-am declarat război pentru a scoate popoarele creştine de sub jugul Semilunii.

– Şi pentru a le pune în spate un alt jug, şi mai greu. Şi mai umilitor. Moldovenii şi valahii ajunşi dincoace de Dunăre povestesc că nici „păgânii”, cum ne zic ei nouă, nu s-au purtat atât de neomeneşte cu ei, cum au făcut-o creştinii ţarului Alexandru Întâiul…

– Numai nişte trădători nu se puteau bucura de venirea noastră. Tocmai din acest motiv stau cazacii mei de strajă cu sabia la Dunăre. Niciun vânzător de ţară să nu poată părăsi Rusia…

– De când Rusia se întinde până la Dunăre?!

– De când am cucerit cu sabia cele două ţări hotarele împărăteşti se întind cât toată Moldova şi toată Ţara Românească. S-o ştii, mărite vizir. De la aceste considerente ar trebui să pornim azi, când suntem la doi paşi de Constantinopol. Iar scopul nostru îl cunoşti: să cucerim vechea capitală a Bizanţului şi să o redăm creştinătăţii…

Adică Rusiei. Dintotdeauna v-a caracterizat o lăcomie de noi şi noi teritorii. Nu v-aţi mai mulţumit cu ce aveţi. Şi dacă nu e taină prea mare, care vă va fi ţinta cuceririlor ulterioare?!

Africa, Asia cu bogăţiile Indiei şi Chinei… Rusia se va întinde de la un pol la altul. De pe un continent pe altul. Deocamdată, însă, vrem Moldova.

– Vreţi Moldova… Hm… Vă dau Prutul. Nimic mai mult. Prutul ori războiul! Am cedat şi aşa nespus de mult până acum. Singur Ismailul vă plăteşte cheltuielile războiului. Şi mai aveţi încă patru cetăţi – Chilia, Akerman, Bender şi Hotin – şi o strălucită provincie – Bugeacul, împreună cu ţinuturile Greceni, Codru, Lăpuşna, Orhei şi locurile de peste Prut ale ţinuturilor Iaşi şi Cârligătura.

Celor doi, atât marelui vizir Ahmed, cât şi generalului rus Langeron, prea puţin le păsa că se împărţea în două o ţară ce nu le aparţinea. Kutuzov îşi anunţă pe dată ţarul, care se declară încântat de aceste noi achiziţii ale imperiului. Un curier al marelui vizir îi duse tot atunci răvaş cu concluziile negocierilor şi sultanului turc. Acesta căzu de acord să se cedeze Basarabia întreagă, dar fără cetăţile de la Dunăre; Ismail, Reni, Chilia, subliniind totodată că el este „nezguduit în hotărârile sale”.

Încăpăţânarea turcilor, însă, fu înfrântă de ruşi, care reîncepură războiul.

Negustorul armean Manuc-bei, care-şi avea hanurile sale la Bucureşti, reuşi să-l cumpere pe un sol al lui Napoleon, împăratul Franţei, care ducea o depeşă secretă sultanului turc, prin care acesta îi propunea să tărăgăneze negocierile cu ruşii, deoarece în următoarele luni va ataca Rusia. Cu concursul lui Manuc-bei, depeşa în loc să ajungă în mâinile sultanului, ajunse în mâinile lui Kutuzov.

Acesta se grăbi să încheie pacea, renunţă la planurile sale de a încorpora în imperiu Moldova de până la Siret, mulţumindu-se cu Moldova dintre Nistru, Prut, Marea Neagră şi Bucovina.

DUREREA ŢĂRII CIOPÂRŢITE. În ziua de 16 mai 1812 turcii şi ruşii au semnat actul de ciuntire a Moldovei:

„Prutul, de unde acest râu pătrunde în Moldova, până la vărsarea lui în Dunăre, apoi din acest loc malul stâng al acestui fluviu până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neagră, va face hotarul între cele două împărăţii: Rusia şi Turcia”.

Despre Moldova nu se spune nimic. Cele două mari puteri îşi traseră hotarele dintre ele pe trupul ţării noastre, fără ca aceasta să fi fost măcar întrebată.

La tratativele de la Bucureşti nu erau prezenţi decât reprezentanţi ai Rusiei şi Turciei, dintre români fiind de faţă doar Dumitrache Moruzi cu fratele său Apostolache, angajaţi de turci în calitate de traducători din ruseşte în turceşte. Lui Dumitrache, de cum ajunse la Istanbul vestea Păcii cu rezultatele acesteia, sultanul dădu poruncă să i se taie capul.

Peste un an, la Congresul de la Praga din 4 iunie 1813, sultanul va trimite un reprezentant al său, care va cere revizuirea anexării Basarabiei de către ruşi, abia atunci Poarta Otomană amintindu-şi despre statutul de autonomie al Ţării Moldovei, conform căruia nu avea niciun drept să cedeze o bucată din teritoriul unei ţări pe care se obligase s-o ocrotească şi să-i asigure integritatea teritorială, şi nu să o împartă.

Apariţia hotarului la Prut, la mijloc de ţară, i-a întristat nespus pe moldoveni. Noii stăpâni alungaseră pe Scarlat-Vodă Calimah din scaunul de la Iaşi, aşa că vreme de mai mulţi ani ţara era şi fără domnitor. Cârmuitor devenise generalul Mihail Kutuzov. După 16 mai 1812 Kutuzov se retrase cu tot cu oşti dincoace de Prut. Îndată Scarlat-Vodă Calimah îşi reocupă tronul. Atunci boierii, întruniţi după o lungă pauză, în divan, prezentară domnului un Proiect contra „împuţinării” patriei. Acestuia îi dădu glas mitropolitul Moldovei Veniamin Costache:

– Măria Ta! În curs de şase ani moşia ne-a fost călcată de oştiri nesfârşite rosieneşti, pentru a căror îngrijire bieţii moldoveni au slujit, au muncit cu mâinile şi cu dobitoacele, având păgubire din toate părţile. Şi drept răsplată pentru aceste mari şi nepreţuite jertfe ale noastre, ruşii, care-şi ziceau „dezrobitori” şi de venirea cărora mulţi dintre noi s-au bucurat, au rupt din trupul Moldovei pământurile cele mai mănoase şi mai bine cultivate, într-un cuvânt, tot trupul şi inima ţării, izvorul vitelor, chelarul ţării, ogoarele de grâu şi de orz, pe când noi n-am mai rămas decât cu păpuşoaiele. Restul ni s-a furat. Din întregimea Moldovei lipsesc acum şase ţinuturi, cel mai mare ţinut al ţării ce se numeşte Orhei sau Lăpuşna, al doilea ca mărime după acesta, ţinutul Sorocii, apoi Hotărnicenii, Codrul, Grecenii şi ţinutul Iaşii, aşezat pe cele două maluri ale Prutului, că moşii noştri nu s-au gândit vreodată că acest râuşor ar putea deveni hotar despărţitor de neam şi de ţară. Iară într-acest chip, toată partea aceea socotindu-se până la Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară. Cerem restabilirea vechilor hotare, precum de la moşii şi strămoşii lor au apucat întregimea Moldovei, aşa să rămână şi de acum înainte.

În divan se lăsă o tăcere grea, pe care Scarlat-Vodă Calimah o întrerupse cu un oftat:

– Şi tu Manolachi Drăghici vrei să spui ceva?

– Măria Ta! Ne-au rămas dincolo de Prut copiii şi părinţii noştri. Şi mormintele moşilor, către care nu putem trece, căci husarii au şi prins să înşire sârmă ghimpată de-a lungul Moldovei. Ce ne facem cu moşiile rămase în ţară străină?! Ce ne facem cu grânele şi mălaiele semănate de noi?! Cine le coseşte şi le adună?! Roagă Măria Ta sultanul şi împăratul moschicesc, doar îşi zice creştin, să ne întoarcă bucata dezlipită de la trupul ţării noastre. Căci am rămas numai cu o aşchie de ţară, şi-aceea mai mult piatră şi codru, pe când ţinuturile cu pluguri, ogoarele de grâu şi orz, păşunile cu turme şi cirezi ni s-au răpit, rămânând dincolo. De acolo ne veneau belşugul vitelor de tot felul, grânele, ceară şi mierea… Şi birnicii se plâng că împărăţia Moscului pune pe umerii lor bir mai greu ca al păgânilor. Iar umilinţa la care sunt supuşi e şi mai amară. Şi batjocura se suportă mai anevoie.

– Exagerezi, chir Manolachi! zise vodă. Ţara e aceeaşi de ambele maluri ale Prutului, nu s-a mutat nicăieri, doar că de azi încolo vom fi nevoiţi să plătim măriei sale sultanului acelaşi bir de pe numai jumătate de ţară. Va trebui să fim ceva mai sârguincioşi. Iar dincolo de Prut nu cred s-o ducă moldovenii sub creştini chiar aşa cum zici…

Ba, Măria Ta. Aşteaptă aici în pragul divanului o femeie, mătuşa Ileana Ţarălungă de la Cahul, pe care am adus-o special de pe moşiile mele cu rugămintea s-o asculţi, ca să cunoşti adevărul… Şi te rog să-i îngădui să vorbească înaintea Măriei Tale şi a divanului…

– Ştiu eu… Dar bine-o fi?! mormăi nemulţumit domnitorul.

– Bine, Măria Ta! zise un boier mai tânăr. Căci vrem să ştim şi noi ce se mai face în ţara noastră, chiar dacă ni se spune că n-ar mai fi a noastră.

– Atunci, să intre! rosti vodă, nehotărât.

În sala divanului intră o femeie în vârstă, încălţată în opincuţe şi îmbrăcată-n haine cernite, şi cu o broboadă neagră trasă până peste ochi. Păşi cu paşi siguri până în mijlocul sălii şi se opri în faţa tronului, pe care stătea vodă.

– Am venit, Măria Ta, începu ea să vorbească cu o voce plânsă, dar hotărâtă, să mă închin în faţa tronului lui Ştefan cel Mare, care a ştiut să ne apere în vremurile cele mai grele. Că de multe ori îmi zic: unde-i Ştefan-Vodă să ne vadă şi să ne întrebe Măria Sa cum o ducem şi ce mai facem, de când am rămas de izbelişte pe mâna păgânului?! Şi nu-mi răspund decât tot eu cu lacrima: că el s-a dus în pământ, iar noi n-avem nicio apărare de nicăieri. Că şi Dumnezeu din ceruri a uitat de noi. Şi poate Măriei Tale i-o conveni să fii voievod numai peste jumătate de ţară. Da noi ne temem de blestemul strămoşilor noştri, care ne-au lăsat o ţară întreagă, cu vorbă s-o lăsăm tot astfel şi urmaşilor noştri. Şi ce le vom zice, când ne vom întâlni pe lumea cealaltă: că n-am fost demni şi am lăsat să ni se piardă ce-am avut? Şi află, Măria Ta, că eu nu sunt supărată pe Domnia Ta, chiar de eşti grec, că ai lăsat ţara şi ai fugit lăsând-o pradă, ba unei oşti, ba alteia. Nici pe voi, boieri ai Moldovei. Eu sunt supărată pe mine, că n-am putut ţine, ca o muiere păcătoasă ce sunt, sabia în mână, când au venit husarii şi m-au scos din căsuţa mea ca să mă ducă să-mi dea pământ dincolo de Nistru, pe lângă Harkov… Eu, ca şi toţi moldovenii, m-am bucurat de venirea pravoslavnicilor. Îi ştiam creştini şi m-am rugat la sfintele icoane să-l bată rusul pe turc, ca să ne ajute şi pe noi să fim liberi în ţară liberă. Aveam o pereche de boi şi, când au venit să-i ceară pentru asediul cetăţii de la Ismail, i-am dat cu bucurie că pot şi eu să-mi aduc partea mea de jertfă la biruinţa creştină. Peste o săptămână mi-am întâlnit bourenii mei în satul vecin, în curtea unui moldovean de-al nostru, căruia muscalii i-i vândură pentru o vadră de vin. Şi am plâns cu fruntea lipită de fruntea lor, şi nu i-am cerut înapoi, am zis c-aşa a vrut Dumnezeu să mă încerce. Am şi o fată măritată aici, dincoace de Prut. Şi, când am dat să mă duc să-mi văd fata şi nepoţii, m-au oprit muscalii lângă Vad, zicând că dincolo e ţară străină. Şi m-am întors bocind înapoi. Şi, când a venit boierul Drăghici la moşie, l-am rugat să mă ieie în faetonul dumnealui la vodă, să-i spun ce ne doare. Află, Măria Ta, că veniţii vor să ne mute de pe locurile noastre strămoşeşti în ţara lor, aducând peste noi tot turci, numai că pravoslavnici, care-şi zic găgăuţi, alungându-ne din satele noastre, şi bulgari, şi lipoveni, şi ruteni, şi greci, şi ţigani, şi nemţi, pe care-i aşază pe vetrele noastre strămoşeşti. Le dau din pământurile noastre, fără să ne întrebe. Ne-au închis şcolile noastre moldoveneşti şi-au deschis peste tot şcoli în limba lor. Şi preoţii noştri au fost înlocuiţi prin biserici de preoţi militari sau civili aduşi cu ei. Şi plânsete se aud din toate satele noastre, care se înalţă ca fumul spre cer. Dar Domnul nu le aude. Sau nu vrea să ne audă. Auzi-ne măcar Domnia Ta, mărite, că ne eşti voievod al ţării…

– Bine, mătuşă, zise Scarlat, nedumerit de cele auzite. De aceea şi vă sunt domn, ca să vă ascult pe fiecare. Cât despre ajutor, credeţi-mă, boieri, că mi-s mâinile legate. Eu sunt domn numai cu numele. Chiar şi peste această ţară rămasă acum mică de tot nu eu sunt stăpân, ci cele două mari puteri. Am să mă străduiesc să ajungă rugăminţile voastre atât la urechea înaltului sultan, cât şi la urechea marelui împărat. Dar voi face acest lucru în aşa fel, ca să nu-i supăr. Ei doar sunt protectorii noştri.

– Ne apără unul de celălalt, observă cu amărăciune un boier. Şi amândoi se înţeleg cum să ne fure mai bine.

Spătare Cazimir, îi replică acestuia domnitorul, ce s-a legat nu se mai poate desface! Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să câştige turcii următoarele bătălii, ca să căpătăm înapoi ţara noastră. Să tragem nădejde că pierderea Basarabiei e numai vremelnică. Şi apoi cine mă crede pe mine?! Ruşii n-au încredere, fiindcă sunt pus aici de sultan. Turcii nu mă cred nici ei, fiindcă sunt grec, şi de aceeaşi credinţă cu duşmanii lor… Ştiţi ce-a păţit Grigorie Ghica atunci când a protestat împotriva faptului că turcii au dăruit Austriei acea bucată de Moldovă numită Bucovina… I s-a tăiat capul. Fi-veţi mai fericiţi dacă aş protesta şi ar rămâne ţara fară domn?! Suntem o ţară mică şi destinele noastre ne sunt hotărâte în altă parte. Iată un lucru pe care nu trebuie să-l uităm… De aceea eu aş zice să nu ne grăbim cu protestele… Să mai aşteptăm, să vedem cum se vor desfăşura evenimentele.

– Cum va fi voia Măriei Tale, răsunară mai multe voci.

– Nu vi-i ruşine?! se revoltă atunci mitropolitul ţării Veniamin Costache. Pentru Bucovina Ghica-Vodă şi-a pierdut viaţa, iar noi pentru Basarabia nu facem măcar un protest!

Divanul s-a împrăştiat în tăcere. Unii îşi aveau ochii plini de lacrimi. Mătuşa Ileana Ţarălungă s-a apropiat îndurerată de mitropolit:

– Blagosloveşte, Înaltpreasfinţite, să vin în ţară, lângă ai mei…

– Mai ai rude acolo, femeie?!

– Numai morminte.

– Şi pe ele pe cine le laşi?! Străinului, care vine lacom de pământ, ca să ţi le are şi semene?! Du-te înapoi. Şi spune moldovenilor să nu părăsească ţara. E tocmai ceea ce vor noii stăpâni ai ţinutului de dincolo de Prut. Mi-a vorbit de asta şi Înaltpreasfinţia Sa Gavriil Bănulescu-Bodoni, mitropolitul Basarabiei. Ţineţi-vă grămăjoară. Şi nu lăsaţi ţara de izbelişte, pe mâini străine. E mai uşor acum să pleci decât să rămâi. Dar Ţara Basarabă va mai fi a noastră atâta vreme cât vor mai exista acolo moldoveni. Spune şi celorlalţi să rămână la vetrele lor. Să le păzească. Asta e şi blagoslovenia mea. Dumnezeu să vă aibă în pază.

– Mulţumesc, părinte, zise femeia. Aşa vom face. Cum zici că e mai bine. Şi am să spun la toată lumea că la Iaşi vodă m-a ascultat, iar mitropolitul m-a auzit. Şi să aşteptăm, căci va veni şi ziua când vom fi iar ce-am fost, adică o ţară şi un neam nedespărţit.

– Să ne ajute Dumnezeu!

La această şedinţă a divanului, de la 26 octombrie 1812, boierii, văzând că domnitorul lor nu îndrăzneşte să se certe cu cei doi mari hoţi, hotărâră să-l trimită pe spătarul Cazimir cu un Protest la Congresul de la Viena, pe care acesta l-ar prezenta în faţa puterilor întrunite pentru aşezarea păcii, cerând reîntregirea ţării ciopârţite.

Acelaşi lucru îl încercă şi domnitorul Ţării Româneşti, Ion-Vodă Caragea, care, prin reprezentantul său de la Viena, insistă ca să fie pusă pe ordinea de zi a Congresului şi problema retrocedării Basarabiei Ţării Moldovei. Principele Mettemich însă îi comunică acestuia că „orice încercare de a face Rusia să retrocedeze Porţii teritoriul pe care dânsa l-a supus în ultimul război ar fi azi fără scop şi ţintă”.

Astfel, marile puteri găsiră limbaj comun într-o chestiune: lărgirea teritoriilor lor din contul ţărilor mai mici. Aşa cum Austria fu susţinută de ruşi atunci când aceasta răpi Moldovei Bucovina, la fel Rusia fu susţinută de imperiali, acum când Moldovei i se răpi şi Basarabia.

Destinul Basarabiei fu pecetluit. De azi încolo această jumătate de Moldovă nu va fi decât o gubernie rusească.

La început Rusia se obligă să păstreze o anumită autonomie Basarabiei. Ţarul numi în fruntea administraţiei civile pe un român, de altfel unicul de-a lungul celor peste o sută de ani de administraţie ţaristă, Scarlat Sturdza, care-şi vânduse ceva mai înainte toate moşiile din Moldova şi se mutase dincolo de Nistru, unde intră în armata rusească, dobândind gradul de general de brigadă.

Guvernatorul Sturdza îşi avuse mai întâi reşedinţa la Tighina, apoi, printr-un ucaz împărătesc din 1818, capitală a Basarabiei fu declarat Chişinăul – un sătişor de pe Bâc, unde se mută pe dată şi toată administraţia rusească.

Gavriil Bănulescu-Bodoni fu numit mitropolit-exarh al Basarabiei. Acesta deschise un Seminar Teologic la Chişinău, unde învăţământul avea loc în limba română. Tipografia de cărţi româneşti înfiinţată de el activa din plin în noua capitală de gubernie…

Pe urmă va începe rusificarea nemiloasă a tot ce e românesc în Basarabia. Poetul rus Aleksandr Puşkin, care fu exilat aici în 1820-1823, mai găsi un oraş şi o ţară „valahă”.

În administraţie e introdusă limba rusă, guvernatorii, mitropoliţii, majoritatea persoanelor oficiale sunt trimişii Sankt-Petersburgului. Pavel Kiseliov va spune că funcţionarii ruşi din Basarabia sunt „drojdia Rusiei”, iar Pavel Svinin îi va numi „ruşi nedoriţi, culeşi după nevoile timpului cu mare grabă”. În acest proces de rusificare, când moldovenii sunt momiţi cu pământuri în Siberia, în locul lor fiind aduşi colonişti străini, procentajul populaţiei româneşti scade de la peste 90%, în 1816, la 56%, în 1910.

În 1832, la Chişinău fusese înfiinţată o bibliotecă obştească publică, în 1899, din cele 20 de mii de volume ale acesteia niciunul nu era în limba română.

În anul 1856, în urma unui nou război ruso-turc, judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad sunt retrocedate Principatului Moldovei, dar la 1878, în urma altui război ruso-turc, aceste teritorii sunt încorporate din nou la Imperiul Rus.

Timp de o sută de ani Basarabia a avut parte de o istorie zbuciumată, aflându-se într-o luptă permanentă de păstrare a fiinţei naţionale.

Ţară frumoasă, cu văi şi dealuri, cu codri şi râuri, unde fiecare piatră vorbeşte de un trecut plin de fapte glorioase, Basarabia îşi mai visează libertatea, sub cerul şi pe pământul pe care i l-a dat Dumnezeu în vecii vecilor.

Nicolae DABIJA

 23 mai 2002

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *