O scriitoare sub acoperire

Ceea ce surprinde dintru început la prezenta carte este arhitectura narativă. Marina Bădulescu* ne oferă o carte în carte, printr-o construcţie epică inteligentă şi captivantă, desfăşurată pe două paliere distincte, dar care se împletesc fără să se obstrucţioneze.

Nucleul principal al romanului este o carte publicată de personajul principal Monica Lăzărescu sub titlul „Paşi prin viaţă”, carte care are ca personaj principal propriu o profesoară de limba engleză, Magda Barbu.

Despre această carte sunt invitate/rugate să se pronunţe cele mai bune prietene din liceu ale Monicăi. Comentariile acestora, dimpreună cu flash-urile asupra propriei lor vieţi, alcătuiesc al doilea palier epic al romanului Marinei Bădulescu. Schematic spus, avem în faţă o carte despre cum este înţeleasă o altă carte.

Personajele contemporane cu autoarea Monica – prietenele ei şi familiile acestora – care comentează „Paşii prin viaţă” ai Magdei aparţin ficţiunii literare construite de Marina Bădulescu. Iar Magda şi celelalte personaje care-i însoţesc paşii prin viaţă aparţin unui joc secund, unei alte ficţiuni literare, construită de personajul Monica Lăzărescu în interiorul primeia.

Marina Bădulescu anunţă astfel, dintru început, intenţia de a furniza prozei sale un fundament etic. Pentru că acest cenaclu literar ad hoc, din care se plămădeşte întreaga carte, a fost posibil datorită prieteniei de invidiat, ce dura de peste 40 de ani, dintre patru distinse doamne, bune prietene din perioada liceului şi care au rămas astfel în pofida vremurilor şi a constrângerilor personale inerente.

Cele patru au profesii diferite: Monica, primum inter pares şi „motorul” întregii naraţiuni, este profesor universitar de Filologie; Corina este avocat; Iulia este arhitect; Daniela este medic. La una dintre tradiţionalele revederi de vinerea ale celor „patru graţii”, cum se răsfaţă doamnele respective încă din anii de liceu, Monica le face celorlalte surpriza de a le scoate din cafeneaua unde se întâlniseră, ducându-le la o lansare de carte ceva mai specială. Şi anume la o lansare de carte care era scrisă chiar de ea, dar într-o conspirativitate atât de „totală” încât a mers până la a fi semnată cu nume de bărbat! Monica le propune prietenelor sale un exerciţiu intelectual: fiecare să citească timp de o săptămână câte un capitol al cărţii, şi numai unul, urmând ca la întâlnirea de vinerea ele să-şi spună părerea despre cele citite, jocul fiind continuat succesiv săptămâna următoare ş.a.m.d. De aici, nucleul narativ se despleteşte nu doar în acele comentarii săptămânale ale prietenelor Monicăi la „Paşi prin viaţă”, ci şi prin aducerea în prim plan a vieţilor fiecăreia dintre ele. Întâlnirile de la mini-cenaclu devin astfel un prilej de a cunoaşte cine sunt cele patru bune prietene, ce trăiri au, ce experienţe au parcurs, care sunt paşii lor prin viaţă şi care este tabla de valori pe care ele îşi întemeiază existenţa şi care poate explica longevitatea, de neimaginat în zilelele noastre, a prieteniei lor exemplare.

Prin adăugarea paşilor Magdei la paşii prin viaţă ai celor „patru graţii”, fiecare personaj al cărţii devine unul principal. Proza curge asemenea unui râu de munte, care, dintr-un izvor unic, îşi croieşte câte un vad pe fiecare versant întâlnit în cale. Această arhitectură narativă ingenioasă, fiind virtutea majoră a cărţii şi pecetea ei de originalitate, îi permite Marinei Bădulescu să-şi plaseze toate personajele într-un acelaşi plan existenţial, chiar dacă, sub aspectul filonului epic, ele aparţin unor paliere diferite. Mai mult decât atât, prin universul de o excepţională umanitate şi căldură sufletească pe care-l respiră întreaga carte, Marina se plasează ea însăşi pe acelaşi plan cu toate personajele sale principale, afini „de gradul I” – Monica şi celelalte „trei graţii” şi, respectiv, de „gradul II” – Magda şi contemporanii săi.

Trecerile de la viaţa romanţată a Magdei Barbu la modul în care cele „trei graţii” – avocata, doctoriţa şi arhitecta – percep experienţele acestui personaj şi de la judecăţile lor de valoare la avatarurile propriilor vieţi, adesea mai complicate decât cele din cartea pe care o citesc, se fac natural, coerent, uşor de urmărit. Precum pe o bandă a lui Moebius, care se poate traversa de pe o faţă pe alta fără să se atingă  muchia, schimbarea paşilor prin viaţă de la un personaj la altul se face fără fracturi narative ori sincope logice. Aşa se explică de ce toate personajele cărţii populează un corpus literar unitar, fermecător, care colcăie de viaţă, de experienţe umane captivante, de replici memorabile şi chiar de gesturi care aparţin moralei ori pedagogiei sociale. Aici se vede tehnica narativă deosebită pe care Marina Bădulescu o stăpâneşte cu talentul unui prozator şi fermitatea unui „cap limpede” la ziar.

În proza Marinei Bădulescu, ceea ce este ficţiune poate deveni realitate, experienţele de viaţă ale personajelor doar imaginate pot fi trăite oricând aievea. Pentru că avem în faţă o carte despre viaţa reală şi despre existenţa obişnuită a oamenilor, indiferent de locul în care autoarea Marina Bădulescu îşi plasează personajele. Experienţele lor aparţin vieţii de lângă noi; paşii lor prin viaţă sunt cu urcuşuri şi coborâşuri, traversează stări sufleteşti dintre cele mai diverse şi experienţe de tot felul, ilustrate sugestiv de titlurile celor cinci capitole: Paşi pe zăpadă, Paşi pe nisip, Paşi prin noroi, Paşi pe iarbă, Paşi spre soare. Autoarea îşi justifică alegerea titlului cărţii, spunând că aceste reliefuri, accidentate mai mult sau mai puţin, ale destinului Magdei sunt, de fapt, etapele unei existenţe obişnuite, pe care aproape fiecare om le cunoaşte, într-un fel sau altul, de-a lungul propriei vieţi.

De altfel, spre final, la şedinţa de concluzii cu prietenele sale, Monica se simte obligată să spună că „personajele din carte nu există, dar unele dintre ele sau unele întâmplări sunt inspirate din realitate. Cartea este povestea unei vieţi. Sau a mai multor vieţi, a mai multor oameni. Cu bune şi cu rele, cu bucurii şi cu tristeţi, cu momente de fericire ori de tragedie. Cred că orice om pe care-l cunosc se va regăsi într-o pagină sau o frază, pentru că e posibil să mă fi inspirat”, spune Monica Lăzărescu.

În această carte, ziarista Marina Bădulescu se regăseşte cu prisosinţă în relevanţa faptelor evocate, în realitatea în care-şi plasează personajele şi acţiunile lor, în detaliile savuroase despre ţinute vestimentare, repertorii ale formaţiilor muzicale şi reţete culinare, în caracterul cvasi documentar al relatărilor despre obiceiurile de distracţie ale diferitelor generaţii, despre atmosfera din şcolile de la ţară şi situaţia navetiştilor, despre stresul profesiilor şi al vieţii, în general, din anii noştri. Cartea este despre „o realitate trăită de alţi oameni cu care m-am intersectat de-a lungul anilor ori realitatea unor persoane pe care nu le cunosc, dar ale căror întâmplări le-am aflat. Un roman este o ficţiune. Însă oricât de fictiv ar fi, există situaţii, momente, personaje în care orice om se poate regăsi”, spune autoarea Monica Lăzărescu despre cartea sa „Paşi prin viaţă”. Similitudinea, până la suprapunere, cu experienţa de jurnalistă a Marinei Bădulescu este mai mult decât evidentă. Asta explică de ce personajele sunt credibile, experienţele sunt plauzibile, locurile sunt recognoscibile – de la Poiana Braşov la atmosfera din şcoala unde Magda făcea naveta, de la hotelurile de pe litoral la petrecerile studenţeşti de odinioară.

Dar stilul jurnalistic este doar un instrument, de care Marina Bădulescu se foloseşte spre a împinge romanul său spre frontiera literaturii. Notiţele ori documentările proprii ziaristei de cotidian şi, apoi, de agenţie de ştiri sunt topite în aliajul unei construcţii epice consistente, ample, întinsă în spaţiu şi timp, populată cu personaje având fizionomie clar conturată, cu substanţă socială, psihologică şi profesională de arhetip. Iar literatura apare nu doar în portretizarea personajelor, ci îndeosebi acolo unde acestea abordează subiecte tulburătoare ale existenţei şi la care conştiinţa unui scriitor veritabil nu poate rămâne nicicum indiferentă.

Talentul Marinei Bădulescu este remarcabil în a identifica o problematică serioasă, general valabilă şi care îndeamnă la reflecţie în interiorul unor poveşti simple de viaţă. Prietenia celor patru colege de liceu are parfumul de odinioară din „Cişmigiu et Co” ori din „Elevul Dima dintr-a şaptea”, adiere adusă ceva mai aproape de anii noştri prin filmul „Liceenii”, de pildă, pe care Marina Bădulescu îl citează în câteva rânduri. Dar în acest tablou de umanitate banală pulsează vitraliile unor subiecte şi frământări dintre cele mai profunde.

Unul dintre mesajele subliminale importante ale cărţii, sugerat de admirabila statornicie a prieteniei dintre cele „patru graţii”, este că relaţiile dintre oameni pot dăinui peste vremi şi peste vremuri atunci când sunt construite pe o bază etică solidă, în care există caracter, educaţie şi reguli de viaţă inspirate dintr-o tablă de valori superioare.

Povestea Magdei Barbu se întinde peste trei decenii şi pe trei generaţii, din 1982 până în 2013, de când Magda era elevă de liceu şi când cunoaşte prima şi frumoasa ei iubire, sfârşită tragic, până devine bunică. Marina Bădulescu face o asemenea secţiune prin biografia personajului său pentru a putea presăra pe axa timpului jaloanele în geometrie variabilă a convieţuirii între generaţii. Natura şi modul de manifestare ale acestei convieţuri sunt, în opinia autoarei, un indicator de civilizaţie al oricărei colectivităţi. Robert, fiul arhitectei Iulia, are 30 de ani şi se consideră trecut de pragul tinereţii. Deja are germenii unei priviri critice pentru cei care aparţin a ceea ce numim „tefelismul” sau „haştagismul” zilelor noastre, care par să împingă societatea în derivă, fără vreun reper etic sau o destinaţie clară.

În carte, schimbarea de regim din 1989 e sugerată din loc în loc prin câteva tuşe semnificative – un speolog care lucra la un institut desfiinţat s-a convertit la comerţ, nişte hoteluri au devenit „resorts”, absolvenţii de facultate n-au loc de muncă garantat şi se reorientează în viaţă care cum pot etc.

Cu toate aceste tuşe discrete, dar inevitabile pentru peniţa unei jurnaliste, personajele Marinei Bădulescu iau distanţă faţă de convulsiile politice ale vremurilor pe care le trăiesc şi care au tulburat vieţi, au desfăcut familii şi au frânt destine. Morala subtilă a cărţii este aceea că există viaţă şi în afara politicii şi că traiul de fiecare zi al oamenilor cuprinde destule pasiuni, energii consumate, îndoieli şi speranţe pentru a le mai căuta şi în afara propriului destin. De aceea, personajele Marinei Bădulescu – asemenea autoarei însăşi – sunt imperturbabile în pasiunea pentru profesia lor, au iubirile şi divorţurile lor, au eşecuri dezamăgitoare şi succese luminoase, dar în toate cazurile îşi păstrează o anume seninătate interioară, ce le îngăduie reflecţii oneste despre lumea şi societatea în care trăiesc. Inclusiv sub formă literară.

Alături de raporturile dintre generaţii, cartea aruncă o lumină fugară şi asupra relaţiilor dintre profesor şi elevi, dintre părinţi şi copii ori dintre părinţii divorţaţi şi copilul lor, prin replici şi gesturi care fac, uneori, cât un manual de psihologie.

Autoarea introduce cu tact şi inteligenţă o problematică delicată de etică în fapte de viaţă aparent banale şi în experienţe dintre cele mai obişnuite ale personajelor sale. Interogaţia calmă asupra direcţiei în care evoluează relaţiile inter-umane din societate constituie fundalul esenţial al cărţii şi chiar raţiunea acesteia de a fi scrisă.

Robert preferă anturajul prietenelor mamei sale pentru că instinctul şi educaţia îi spun că în felul de a fi al acelei generaţii se află spaţiul de funcţionare a unor valori în prezent pierdute sau ignorate de generaţiile mai tinere. El pare să-şi asume datoria de a recupera aceste valori, în folosul său şi al congenerilor săi. De aceea, Robert intră în jocul lecturii pe capitole a cărţii şi participă activ la mini-cenaclurile de vinerea, în care cele „patru graţii” fac schimburi de opinii despre o carte al cărei personaj principal putea fi oricare dintre ele.

Prin Robert, autoarea cărţii, ea însăşi mamă de copil, pare să-şi exprime acest vag optimism despre recuperarea valorile etice. Dar, din păcate, se pare că generaţia celor „patru graţii” este ultima în care părinţii merg înaintea copiilor lor, dându-le jaloanele corecte ale paşilor prin viaţă, şi nu în urma lor, ca prizonieri ai voinţelor şi capriciilor acestora. Cum spunea cineva despre cei care acum sunt trecuţi de prefixul 6, „suntem ultimii copii mustraţi de către părinţi şi primii părinţi certaţi de către copii”…

În sfârşit, cred că mai sunt de spus două lucruri. Primul este că paşii prin viaţă din carte sunt ai unui personaj principal, tot femeie, tot filolog (profesor de limba engleză) şi al cărei prenume, Magda, începe tot cu litera M, la fel ca la autoarea cărţii, Monica, şi ca la autoarea cărţii despre carte, Marina. Nu este o coincidenţă. Destinele celor trei M comunică, sunt rezonante, cititorii mai rămânând să presupună doar cât anume din biografia personală a transferat scriitoarea Marina Bădulescu spre personajul său Monica Lăzărescu şi, mai departe, spre personajul acesteia, Magda Barbu.

Procedeul este recunoscut în text, prin vocea unuia dintre recenzenţii de la lansarea cărţii: „Una e să citeşti o carte autobiografică, unde tot parcursul vieţii unui om e într-o poveste scrisă la persoana întâi – în care personajul principal e autorul, alta e să citeşti o carte biografică scrisă de altcineva decât de personajul principal”.

Marina Bădulescu se obiectivează, relatând la persoana a treia experienţe pe care probabil le-a trăit la persoana întâi, dar pe care le pune în seama unor personaje ce par a fi create special cu acest scop – de a spune lucruri şi de a mărturisi trăiri pe care prea discreta şi delicata autoare s-ar feri să le aducă în spaţiul public. Dar aşa, mutându-le în literatură, jurnalista Marina Bădulescu devine liberă să ne comunice, de fapt, nu atât secvenţe din propria biografie, ci mai ales valorile pe care ea, ca om şi jurnalist, şi-a construit propria existenţă, într-o viaţă şi în împrejurări deloc simple pentru o tânără femeie.

Scriind acest roman, jurnalista Marina Bădulescu se devoalează ca scriitoare. Ea este scriitoarea, dar s-a pus sub acoperirea personajelor sale Monica şi Magda din eleganţă, decenţă şi exagerată pudoare estetică. Aşa cum a procedat, de altfel, şi Monica Lăzărescu, care a împins o astfel de pudoare până la a-şi semna cartea cu pseudonimul unui nume de bărbat…

Al doilea lucru de spus ar fi că, prin modul secvenţial şi matricial în care a fost construită şi având având uşi deschise generos spre dezvoltări ulterioare, cartea Marinei Bădulescu (un alter ego al Monicăi Lăzărescu) are toate premizele unei continuări epice credibile. Nu doar paşii prin viaţă ai Magdei pot fi subiect de carte, ci şi cei ai Corinei, ai Danielei, ai Iuliei şi ai Monicăi însăşi. Firul epic principal, odată rostogolit din muntele de talent şi imaginaţie al prezentei cărţi, se poate derula pe mai departe, urmărind paşii prin viaţă ai celor „patru graţii”, de pildă. Apoi ai copiilor acestora. Şi – de ce nu? – ai copiilor copiilor acestora. Paşii prin viaţă care sunt deja schiţaţi în carte în dreptul acestor personaje in statu nascendi merită dezvoltări cel puţin de întinderea şi substanţa epică a celor pe care Marina, un alter ego al Monicăi, îi pune în biografia Magdei Barbu.

De altfel, la lansarea cărţii Monicăi Lăzărescu – în prezenţa celorlalte trei „graţii” – au vorbit şi doi jurnalişti, foşti colegi de facultate ai autoarei. Unul, care lucra la televiziune, sesiza potenţialul cărţii de a fi transpusă cinematografic „datorită abundenţei dialogurilor” şi firului epic captivant. Celălalt, jurnalist de presă scrisă, a perceput cartea ca pe un tablou ce reuneşte vitraliile unor  „reportaje de sine stătătoare”. Amândoi aveau dreptate. Deci, premize sunt, substanţă narativă de asemenea, modele similare există. De ce să nu avem de la Marina Bădulescu o „Forsyte Saga” plasată la răscrucea de secole nu demult trăită de noi?… Ori un „Dallas” cu semnul plus şi la proporţiile cumetriilor politico-afaceriste autohtone?… Sau măcar o altă „Trei generaţii” translatată spre problemele familiei şi caracterele umane ale societăţii româneşti de azi?…

Spre sfârşitul cărţii şi în faţa prietenelor sale, autoarea Monica pune în cheie dubitativă această posibilitate a continuării romanului. E o posibilitate în care eu cred şi la împlinirea căreia îmi îngădui s-o încurajez cu entuziasm pe scriitoarea Marina Bădulescu, descoperită de şi prin această carte.

Octavian Ştireanu

(Prefața volumului „Pași prin viață”)

* Jurnalista Marina Bădulescu pregătește în prezent o a doua carte