◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro30.05.2024

Giorgiana Radu Avramescu – „La început a fost duminică”. Apoi „Scrisoare către tine”. Iubirea dintre două duminici și apoi dincolo… prin scrisori

A fost iubire și mai e iubire/ Am fost frumoși de sus și până jos/ Eu îmbrăcat în pielea ta subțire/ Tu-n mine însumi, înger mătăsos”. Strofa, extrasă din „Arborele mut” (2021) aparține poetului Lucian Avramescu și este dedicată Giorgianei Radu – Avramescu, autoarea romanului autobiografic „La început a fost duminică” (Editura AM PRESS, 2021), precum și a volumului „Scrisoare către tine. O sută de scrisori pentru Lucian” (AM PRESS, 2023). Cei doi sunt originari din Sângeru (Ploiești), unde, împreună, după o idee de Lucian, au încropit un Muzeu al Pietrei, devenit obiectiv turistic și spațiu literar de pelerinaj.

Lucian și Giorgiana și-au unit clipele printr-o iubire tumultuoasă, cu dăruire din partea amândurora, iar rodul dragostei este Luciana, o copilă talentată, sensibilă, isteață și inteligentă. Lucian își are mormântul în domeniul său de la Sângeru, lângă bisericuța zidită de el și lângă unicul muzeu grăitor al pietrelor încălzite de dragostea celor trei pentru această „cultură a pietrelor sculptate și grăitoare”. Pentru cel așezat sub temelia de granit cu cruce la căpătâi, Giorgiana întreține un veritabil cult de iubire și admirație, mărturisit în romanul tinereții sale. Cu puțin timp înainte de a-și pierde deplin răsuflarea, Lucian apucă să dicteze următoarele: „La început a fost duminică” e un roman de dragoste, care curge secvențial, rămânând unitar; e ca o Sheherezada – „sfioasă tăcut” la venirea zorilor, dar e doar o respirație fiindcă povestea continuă fără fisuri. Romanul, care se citește pe nerăsuflate, într-o lume care pare din ce în ce mai puțin dedată lecturii, … cucerește prin curajul de a ridica întâmplarea la rang de destin”.

Cartea este anticipată de un motto frecvent utilizat, dar căruia autoarea îi dă o semnificație întoarsă („nicio asemănare cu persoane cunoscute nu este întâmplare”); urmează o Autoprefață, în care susține că a ajuns aproape să-și iubească personajele, transplantând în ele „suflet din sufletul său”. Aurelia e Giorgiana, Laur e Lucian, iar Laura e Luciana, alcătuind familia Radu – Avramescu, iar evenimentele se derulează între două duminici, despărțite de 15 ani frumoși, plini de iubire. Parcă mi-ar veni să amintesc de celebra tragedie a lui Eugene O’neill, Din jale se întrupează Electra, (inspirată din trilogia Orestia, de Eschil  – 525  î.Hr. –  456  î.Hr.).

Plânsul sufletului feminin după sufletul pereche este anticipat de bucuria înaltă a triumfului dragostei pasionale, cu accente pătimitoare, cu fericirea totală a cuplului, transcrisă prin trăirile intense ale femeii, profund îndrăgostite, dar îndrăgite la fel de profund de către bărbatul vieții ei. Anticipez: tragedia fericirii se năruie când boala năvălește în trupul fragil al bărbatului, anunțând iminenta dispariție, care avea să se întâmple într-o zi de duminică. De duminică până duminică au trecut poate 15 ani de fericiri. O existență elevată, un destin înalt, o iubire desăvârșită între două duminici: duminica de început și duminica de sfârșit. Duminica învierii și duminica morții. Numai că sufletul bărbatului a rămas încrustat în inima femeii și a copilei, iar ele vorbesc cu el ca și cum ar fi prezent, după cum scrisorile, cele o sută de scrisori, sunt adresate Lui, sunt pentru Lucian, ca și cum el ar fi aproape, dar în alt univers. Paralel, ar spune fizicienii.

S-au cunoscut într-o duminică de iarnă. Iubirea s-a încropit progresiv, până la a deveni dragoste. După o perioadă, au o copilă, iar destinele se împletesc într-o configurație animată de sentimente împărtășite. Tânăra femeie divinizează maturitatea și autoritatea intelectuală a bărbatului. El e model de tată și soț, un familist protector, dăruind cu prisosință iubire și respect. Iubește cu patimă, după cum este iubit cu pasiune și dăruire. Copila crește sub grija intens ocrotitoare a tatălui și a mamei, iar dragostea familială în trei devine profund idilică! Femeia înflorește în prezența bărbatului, iar bărbatul se înfrumusețează și întinerește în privirea adulatorie a acesteia. 15 ani de fericire totală. Când deodată, deplinătatea fericirii e fisurată de o boală incurabilă, vestind tragismul existenței. Nimeni nu poate crede că lumina vieții lui se subțiază, mâna îi sleiește, auzul se suprimă și privirea se încețoșează. Într-o duminică dimineața, totul se sfârșește. Plăcile de marmură îi cuprind trupul orizontal în încremenirea lor rece și înnegrită.

Aurelia îi scrie ca și cum el s-ar regăsi cu simțurile treze: „Dragul meu, bună dimineața! Îți îmbrățișez amintirea, deși, dacă închid ochii, ești aici în brațele mele”… Toate cele o sută de scrisori (din volumul I) se încheie astfel: „Pe curând dragul meu, cu nesfârșită iubire, eu”. Și tot așa, fiecare scrisoare dintre cele o sută devine un jurnal, purtător de informații și evenimente despre zile și nopți. Uneori i se cer sfaturi, alteori mărturisește dorul de îmbrățișarea lui.

Zice Giorgiana, într-un interviu, „Scrisorile sunt modul meu de a comunica cu el. Așa cum îți spuneam mai înainte, scrisul mi-a fost terapie. După ce îi scriu, mă liniștesc. Ca și când aș vorbi cu el, și apoi toate frământările mele își află răspunsul”. Cuvintele par îndrăgostite și parfumate de mirosul iubirii lor împărtășite. Romanul iubirii are căldura și farmecul fremătător al împlinirii, fericirii și bucuriei. Nu vei găsi, distins cititor, vreo umbră de tristețe, amărăciune ori supărare. Textul curge lin ca o apă limpede, liniștită, netulburată. Ivirea surprinzătoare a cascadei aduce cu sine o schimbare de limbaj, dedat cu melancolie. El capătă reflexe de jale, dar nu de deznădejde. Cineva spunea că romanul trebuie citit cu batista alături, pentru ștergerea lacrimilor. Personajul Aurelia previne disperarea tragică, ascunzându-și lacrimile în sufletul apăsat de suferință. Păstrează imaginea vie, dar aerată, a lui Laur, cu care conversează, se sfătuiește, îi cere binecuvântarea, îl simte în vise și-i identifică prezența prin traiul între lucrările brațelor sale, ordonate în acel original „muzeu al pietrelor”. Se vor reîntâlni în speranță, desigur, dincolo de nori.

Stilistic, romanul constituie o mărturisire sinceră, cu dezvăluiri expresive ale sentimentelor, cu revelația psihică a omului pentru care norocul a sosit la timp: „era viața unei fete abia trecute de douăzeci de ani”, iar el „un bărbat al naibii de atrăgător”. Când se văd, la început, „într-o duminică”, „ceva straniu se petrece cu ea”.

„- Ce faci, domnișoară?”, iar „zilele următoare, i-a intrat în casa sufletului acel „cultivator de iluzii”. Cine este, dincolo de ce arată, acest bărbat ? De pe ce planetă sosește, fiindcă părea puțin din alte lumi, cu care nu mai avusese de-a face ? … Ea rămăsese cu gândul în ochii lui”.

Lăsăm cititorului plăcerea de a descoperi, prin lectură implicată, crezul Giorgianei Radu – Avramescu cum că „marile iubiri aduc cu sine și mari încercări, de aceea ajung să le trăiască doar aceia care își asumă să le înfrunte”.

La început a fost duminică” este un autentic roman de iubire, scris de o autoare transformată în personaj mistuit de suferință, deși împărtășește cu sinceritate stările sale de fericire determinate de dragoste. Iubirea nu se sfârșește, ci se extinde dincolo de viețuire. Ea devine luciferică, străbătând metafizicul spre a continua nuntirea din versul eminescian „căci eu sunt vie, tu ești…”. Romanul e supremul omagiu adus iubirii, clipei înălțătoare prin care două suflete continuă dragostea ireală, încercată de atâtea personaje literare, cum au fost Cătălina, Laura, Beatrice, Isolda, Ofelia, Hildegard ori Aurelia.

 

    Anton Ilica

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *