◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro17.04.2024

Orgolii

Îmi dau seama acum, după un purgatoriu nocturn de câteva luni și doi ani de rătăciri, că vremea orgoliilor tinde să apună, fiind înlocuită cu o inopinată trezire la realitate. Deșteptarea românului, himeră tânără apărută în ceața revoluționară a ultimilor 30 de ani, mijește la sosirea timpului când se impune să strângem rândurile, să ne raliem în spatele unui lider puternic, cu viziune, care să ne scoată din rutina care ne-a crescut ca fiind ”cei mai … și cei mai … ”. A venit și momentul în care dramul de sentimente ale responsabilităților morale față de propria noastră conduită să ne insufle dezideratul unei autoevaluări. O privire subită în oglindă, o radiografie a ceea ce suntem și a ceea ce putem oferi unei țări care parcă, în ultima perioadă, se bucură mai mult de aprecierea celor din exterior, decât de a noastră, a celor ce trăim aici în fiecare zi.

Ne-a tot măcinat din interior un virus numit orgoliu, pe care l-am lăsat să pătrundă și l-am hrănit ca pe un pronomion necesar evoluției. Apoi s-a statornicit în fundamentele vitale, crescând imperceptibil până în punctul din care nu a mai putut fi controlat. Așa începem să ne lăsăm furați de emfatica percepție a unor trăsături pozitive imaginare, simbolizate de o încredere și o stimă de sine mult prea ridicate. Ori, această monedă are două fețe, iar pe una dintre ele stă scrijelită calea care conduce la conflicte, inechități și suferință.

Pe drumul orgoliului, această mască a propriilor noastre defecte, o apuci, în general, foarte ușor, căci este o cale bătătorită de generații mai vechi sau mai noi, cu dorința vădită de a se simți importante, în lipsa unor alternative viabile oferite de viața trăită sub pretexul unei false libertăți de exprimare. Se întrezăresc, așadar, oportunitățile de a începe manifestele de superioritate în spațiul nostru restrâns, în proximitatea redacției unde lucrăm sau pe etajul pe care ne cărăm zilnic grijile pedant împachetate în rucsac. Călcăm pe funcțiile bune, dar grele cât o cruce golgotică, care încep să se restrângă odată cu escaladarea către vârful ierarhiei. Aerul rarefiat ne crește pulsul, iar cărarea devine îngustă la fiecare pas, în așa fel încât orice oftat ne pune în pericol de a epiloga alegerea noastră vocațională din anii tinereții.

Împinși de la spate sau nu, avem oricum destinele nescrise sortite a se împleti, la un moment dat, în ițe pe care nu reușim să le descâlcim singuri. Orgoliul personal are darul de a închide ochii care priveau spre realitate. El poate să ne înșele crezând că putem reuși de unii singuri, fără a cere ajutor sau încăpățânându-ne să îl refuzăm, atunci când acesta ne bate în geam.              

Totul pare o sumă a consecințelor faptului că ne dorim să fim apreciați. Jinduim să ne afirmăm, urmărim condescendența superiorilor, ca mai apoi, într-un viitor nesigur, să căutăm admirația celor din jur, a celor mulți, care sunt obligați să ne urmeze, sau a celor puțini, care își doresc acest lucru. Oricum ar fi, alegerea nu o facem de la început, ci o materializăm pe parcursul carierei, merit sau vină care ne aparține în totalitate. Singuri ne stabilim programul, prelungindu-l adesea peste puterea minții și corpului de a se reface fără daune, din varii motive, întemeiate sau iluzorii. Ne justificăm apoi deciziile legându-ne de deadline-uri, fără să ținem cont că acestea au fost impuse și stabilite de semenii noștri, după cum s-au  priceput ei mai bine, după cum le-a permis natura să înțeleagă întreg ansamblul organizațional. 

Rămânem deci cu admirația, plăcerea nevinovată a micului răgaz care ne face să punem continuitate în menirea noastră, în sentimentele ce tind să devină problematice când sunt afișate în aerul diluat al superiorității. Această operă de artă consimțește identitatea în jurul unei percepții distorsionate. Și atunci, orgoliul te privește cu ironie, pentru că în ciuda încercărilor de a te ridica deasupra celor din jur, adesea căderea este zdravănă, iar capcana disprețului și a intoleranței stă întinsă.

Ne rămân vremurile grele. În ele se călesc caracterele puternice, care permit adevăraților lideri să iasă la suprafață. Istoria nu este o profesoară ternă, ea ne ajută să corectăm carențele actuale cu greșelile trecutului, sursă de lecții identificate și de inspirație. Trebuie doar să acceptăm ideea că tot ceea ce am făcut până acum ne-a condus în momentul de față și că deciziile noastre de astăzi vor răsuna peste ani, influențând cursul istoriei și viitorul umătoarei generații.

Deci, în condițiile date, nu ne mai permitem să avem orgolii, să considerăm un simplu job universul nostru existențial de la care nu mai poți să te deconectezi. Riscăm să supraapreciem lucrurile făcute de mântuială și să glorificăm mediocritatea atunci când știm foarte bine că nu mai avem cum să cârpim lucrurile. Dar cred că există mult spațiu unde putem pune bazele unor temelii solide, pe care mai apoi să clădim lucruri temeinice. Acesta pare să fie drumul corect, mai greu ce-i drept, dar nu se cuvine să renunțăm de la primul obstacol mai serios care ne apare în cale.

În clipa de față îmi tot pâlpâie în minte o anecdotă, auzită cândva la o oră de istorie, în care conducătorul dacilor Scorilo, știind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile și socotind că nu-i nimerit să-i atace, a pus în fața concetățenilor săi doi câini, iar când se luptau între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. În acel moment, câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor.

Și acum, întrebarea care îmi stă pe buze, gata să muște din răspuns, nu poate fi decât: Cine este lupul?

 

Narcis-Nicolae Răducu

Redactor-Șef al Revistei Forțelor Terestre

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *