◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro17.04.2024

Oaspete în casa Cavalerilor Ioaniți

La început a fost „Povestea vieții mele”, cartea între ale cărei coperți este descrisă (în mare) viața Reginei Maria, regina sufletului meu. Într-un șir de articole publicate în anii 1933-1934 în ziarul american „The Saturday Evening Post”, și-a spus povestea vieții. Regina Maria nu era de fapt la prima ei apariție în presă, dar această serie i-a adus o reputație internațională ca ziarist. Tot atunci s-a scris despre soția Regelui Ferdinand al României că a fost „prima regină-jurnalist” a planetei.

Trilogia „Povestea vieții mele” am primi-o în dar exact acum nouă ani.  Nu am citit-o, am trăit-o! Ea este de o profunzime rară și a fost pentru mine deschiderea către o lume în care evadam cu plăcerere și nerăbdare de fiecare dată, atunci când reușeam să îmi fac timp pentru asta. Am parcurs cu privirea rânduri, pagini, capitole care descriu locuri, personaje și fapte pe care ulterior am avut sentimentul că le-am trăit și simțit în detaliu chiar eu.

Îmi amintesc ziua în care am ajuns la al patrulea text de memorialistică, publicat pe 3 ianuarie 1934, unde se regăsesc relatările din perioada celor trei ani petrecuți în Malta, ce au marcat începutul adolescenței Reginei Maria. „De cum a pășit pe această insulă, în seara de 30 octombrie 1886, aceasta a descoperit un adevărat colț de rai pierdut între două continente, unde soarele strălucește timp de 300 zile pe an.” Abia împlinise unsprezece ani pe care îi sărbătorise pe frumosul iaht „Osborne”. Prințul Alfred, fiul reginei Victoria, cunoscut la noi și sub numele de Ducele de Edinburgh, era comandantul flotei britanice din Mediterana și tatăl frumoasei Missy, cea care va purta pentru totdeauna în inimă insula de piatra mierei și tot ea va așeza în cuvinte nemuritoare cei trei ani de uimiri și de patimi, petrecuți în „Raiul copilăriei mele”.  

După ce am parcurs acest capitol din viața Reginei, mi-am dorit să vizitez Malta, să descopăr și eu în fapt acestă lume mirifică, să o recunosc, aș putea spune.  Așa că, după o perioadă lungă de planuri și rezervări, în zorii unei zile de început de primăvară, am pornit la drum cu un grup de prieteni, oameni frumoși cu care am împărțit și trăit bucuria acestui vis împlinit. Ca în orice călătorie au fost și peripeții, dar au și ele rolul lor în a ne amuza atunci când facem însemnările în capitolul „amintiri de neuitat”.

Am ajuns pe insulă seara, cu două ore mai târziu decât era planificat, dar asta nu ne-a stricat deloc bucuria, doar oboseala își arăta pe alocuri timid colții, aproape nebăgată în seamă. Primăvara am simțit-o din plin abia dimineață, când am dat într-o parte draperia din dreptul balconului și am descoperit un răsărit strălucitor într-un decor de vis, deasupra Mării Mediterane. Nu am să descriu cu lux de amănunte fiecare loc vizitat, dar vă pot spune că am reușit să văd rând pe rând câteva dintre locurile despre care „Regina inimii mele” a scris. Golful Sfântului Paul, Insula Gozo, Citadela, Mdina și Valletta, cu străzile și clădirile ei de piatră gălbuie, catedrale, plaje, sate pescărești… ba chiar am avut și șansa de a ieși cu bărcile în larg trecând printr-o grotă de piatră. Acolo, în partea de nord-vest a insulei, se afla Fereastra Albastră, celebrul arc de piatră emblematic al Maltei, care s-a prăbuşit în mare în urma eroziunii. Cu toate acestea, am putut contempla măreţia naturii privind valurile Mediteranei ce se lovesc violent de barierele înalte de stâncă pe care se văd atât de frumos depunerile de corali.

Tot în acea zonă, după ce am parcurs o șosea care șerpuia printre grădini  de legume încercuite cu pietre frumos stivuite, se vedea marea de un albastru care se confunda cu cerul, iar pe partea cealaltă a golfului era o mică așezare, Popeye Village, construită special în 1980 pentru realizarea filmului muzical „Popeye Marinarul”, avându-l în rolul principal pe Robin Williams. De cum am trecut de poartă am redevenit copii cu toții, nici nu se putea altfel. Ne-am distrat împreună cu actorii tineri care interpretau personajele din film, am făcut poze și am plecat mai departe către  Mdina, oraşul tăcerii şi al nobililor.

Aproape în inima Maltei, acolo unde ar trebui să-i fie şi locul, se află cetatea Mdina, care ne-a deschis porţile către o cu totul altă lume şi ne-a purtat într-o fascinantă călătorie în timp, de unde cu greu te mai poţi desprinde. Situată pe un deal, de unde veghează asupra lumii moderne, Mdina, o bijuterie istorică fondată de fenicieni în urmă cu 4000 de ani, a fost capitala Maltei din Antichitate și până la venirea Cavalerilor Ioaniţi în 1530. Zidurile groase şi şanţul larg care înconjoară oraşul, construite în timpul ocupaţiei arabe din secolele IX-XI, separă Mdina de Rabat, oraşul cu care se învecinează. Pentru a recrea şi mai bine atmosfera medievală, la intrarea în cetate te aşteaptă trăsurile trase de cai, în care poţi face un tur al oraşului străvechi.

În „Oraşul Tăcut“, aşa cum este cunoscut localnicilor, de 350 de ani nimic nu s-a schimbat. Vei fi fascinat să rătăceşti ore în şir printre zidurile surde de caramidă aurie, întreruptă din loc în loc de mici ferestre cu zăbrele sau obloane, balcoane cu flori şi felinare. Aici simţi cum timpul stă în loc, iar liniştea şi atmosfera încărcată de mister te fac să vrei parcă să vorbeşti în şoaptă.

Din străzile principale cu clădiri somptuoase, fiecare cu o istorie aparte, se desprind străduţele extrem de înguste, ce se mai înfundă uneori cu câte o uşă în spatele căreia îţi vine greu a crede că mai există viaţă. Dar există, ba chiar una nobilă, căci asta face Mdina cu atât mai specială. Dincolo de zidurile vechi şi despărţite de lumea cunoscută nouă, în Mdina locuiesc doar familii nobile, 80 la număr, adică aproape 300 de locuitori, toţi descendenţi ai unora dintre cele mai vechi familii de nobili din Malta – normanzi, sicilieni. De altfel, Mdina mai poartă numele de „Oraşul Baronilor“.

Cu puţin noroc, în dimineţile de duminică, la Don Mesquita, îţi poţi bea cafeaua alături de baronii care dau piept cu lumea nouă răsfoind ziarele şi descendenți ai spaniolilor care s-au stabilit pe aceste meleaguri încă din secolul al XII-lea. Tot în Mdina am văzut Catedrala St. Paul, despre care se spune că a fost ridicată pe locul unde Sf. Pavel a înfăptuit minunea vindecării tatălui guvernatorului roman Publius şi unde l-a convertit pe acesta la creştinism. După o plimbare încărcată de istorie, se cere să facem un popas pentru o înghețată bună ori o plăcintă tradițională cu ricota sau mazăre, Qassatat, o bere malteză Cisk, populară și răcoritoare.

În micul sat pescăresc Marsaxlokk, unde poţi să simţi din plin savoarea unui peşte proaspăt scos din apele Mediteranei, noi nu am prins o zi tocmai potrivită… bătea vântul foarte tare și ne-a cam stricat planurile, ba mai mult, ne-a adus marea nu numai la picioare ci direct în pantofi, deși ne aflam la cățiva metri buni de țărm, pe faleză. De îndată ce ajungi în faţa debarcaderului, primul instinct va fi categoric acela de a scoate aparatul de fotografiat, pentru că zecile de bărcuţe asortate în albastru, roşu, galben verde şi alb sunt farmecul şi atracţia locului.

A urmat vizitarea Insulei Gozo, despre care legendele spun că ar fi fost  insula Nimfei Calypso. Am așteptat câteva zeci de minute să urcăm pe feribot timp în care, (ca să nu ne plictisim), am luat lecții de dans -bachata- de la prietena noastră Lili. După 25 de minute de mers cu feribotul din portul nordic Ċirkewwa,  am ajuns pe insula Gozo, a doua ca mărime după Malta. Ne-a întâmpinat o atmosferă rustică și primitoare. În mitologia greacă, se spune că şi Nimfa Calypso a fost cucerită de aceste locuri, încât a ales să-l ţină captiv aici, timp de şapte ani, pe naufragiatul Ulise, de care s-a îndrăgostit.

Printre primele lucruri care îţi vor atrage atenţia în Gozo sunt casele cochete, aşezate cuminţi pe dealurile stâncoase cu vedere spre mare, ce păstrează aceeaşi arhitectură, dar şi aceeaşi culoare – un galben de culoarea mierii, ceea ce dă o armonie aparte locului. Se spune că în Gozo, localnicii lasă uşile caselor deschise chiar şi atunci când sunt plecaţi, criminalitatea fiind inexistentă pe această insulă extrem de liniştită. 

Ne-a cucerit vegetaţia exotică atât de diferită de cea din ţările cu climă temperată – palmieri, cactuşi, eucalipţi şi leandri albi sau roşiatici, cu miros discret. De altfel, cactusul este în mod deosebit cultivat de locuitori, din fructele lui preparând tradiţionalul lor lichior roşiatic şi dulceaţa de cactus.

De cum am pătruns în Citadella din oraşul Victoria, fortăreaţa ce îi adăpostea în Evul Mediu pe toţi locuitorii din Gozo care fugeau din calea otomanilor, am fost impresionați de măreția ei. În 1551, piraţii turci au cucerit Gozo şi au luat în sclavie aproape întreaga populaţie care număra doar 5.000 de locuitori, insula rămânând practic nepopulată, iar Citadella a fost distrusă aproape în întregime. Salvatorii au fost din nou Cavalerii Ioaniţi, care i-au alungat pe turci şi au început refacerea insulei. A fost nevoie de aproape 50 de ani pentru repopularea insulei şi pentru a se reconstrui Citadella.

Am avut de asemenea o oprire tot pe insula Gozo la Biserica Ta’Pinu, din satul Gharb. De existenţa bisericii romano-catolice dedicate Fecioarei Maria, sunt legate numeroase minuni, care umplu acum pereţii lăcaşului cu mărturiile a sute de oameni. Din acest motiv, biserica Ta’Pinu este cel mai căutat loc de pelerinaj din Malta.

Capitala, La Valletta am lăsat-o să o vizităm în ultima zi, ea fiind perla coroanei venită să încununeze ca o confirmare toată experiența trăită de noi în Malta. Ea este cea mai mică capitală din Uniunea Europeană și totodată este cel mai fortificat oraș din Europa. Fondatorul Vallettei a fost un francez, Marele Maestru Jean de la Vallette. Orăşelul a fost clădit de Cavalerii Ioaniţi după asediul turcilor din 1565, când Jean de la Vallette a cerut ajutorul papei pentru construirea unui oraş-fortăreaţă care să facă faţă atacurilor otomane. Oraşul puternic fortificat este un muzeu în sine, o adevărată capodoperă a stilului baroc.

După ce am pășit pe porţile oraşului, prima oprire am făcut-o la Grădinile Upper Barrakka, cel mai înalt punct al Vallettei, care oferă o splendidă privelişte asupra porturilor naturale Marsamxett şi Grand Harbour, iar de sub terasă, 8 tunuri de epocă sunt pregătite să tragă focuri în fiecare zi la orele 12.00 şi 16.00. Noi am asistat la toată ceremonia. Erau foarte mulți turiști adunați să vadă aceast spectacol dar spre surprinderea noastră numai un tun a fost folosit pentru salvă.

Luând la pas Valletta, am fost impresionată că de o parte şi de alta a străzii principale care străbate oraşul dintr-un capăt în altul, curg străduţe strâmte şi abrupte ce par ascuţite, iar din capătul lor sclipeşte seducătoare marea. Pe aceste străduțe, unele terasate în trepte, se întind mese și scaune la care turiștii servesc produse tradiționale malteze. Seara, când se aprind luminile în felinarele stradale este o feerie. Într-o continuă forfotă, miile de paşi mişună dintr-un magazin în altul, căci strada principală e un adevărat centru comercial unde găseşti de la magazine de suveniruri la cele de haine, parfumuri, bijuterii, saloane de înfrumuseţare, fast-food-uri şi cafenele. Cladiri impunătoare și statuiete întâlnești la tot pasul, la fiecare colț de stradă.

Catedrala romano-catolică Sfântul Ioan merită o atenţie deosebită, căci biserica renumită, ctitorită în 1572 de Marele Maestru al Maltei Jean de la Cassière, este considerată de arhitecţi una dintre cele mai frumoase şi reprezentative construcţii în stil baroc ale bătrânului continent. Interiorul catedralei este extrem de bogat ornat cu picturi, atracţia principală fiind „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, celebra operă de artă a lui Caravaggio. Un alt detaliu deosebit este podeaua de marmură, care este compusă din aproape 400 de pietre funerare ale cavalerilor căzuţi la datorie.

Deosebit loc Valetta!… un loc pe care îl vizitasem imaginar citind descrierea făcută de „Regina inimii mele” dar iată că acum reușeam să pătrund și mai bine în epoca legendarilor cavaleri pentru a înțelege și întregi istoria lor. Aproape de Catedrală se află Palatul Marilor Maeştri  care te invită într-o lume demult uitată. Coridoarele lungi cu tavane pictate, străjuite de zeci de armuri şi camerele împodobite cu obiecte de artă şi arme vechi au constituit dintotdeauna casa guvernatorilor Maltei, iar în prezent, palatul găzduieşte Biroul Preşedintelui. Aici, din 1974 şi până în prezent, pe o placă albă din marmură, continuă să fie enumeraţi preşedinţii Maltei. Din 2014 şi până acum, în ultima linie stă scris numele unei femei, Marie-Louise Coleiro Preca, Malta dovedind astfel că este la fel de aproape de epoca medievală cum este de cea modernă.

Acest edificiu fermecător a rămas vreme bună Centrul Cavalerilor Ospitalieri, mai cu seamă între anii 1571 și 1798, după care Napoleon I al Franței a ocupat insula. Cel care a proiectat impresionanta construcție pe care astăzi o putem admira cu toții a fost arhitectul maltez Gerolamo Cassar, palatul fiind construit pe un loc pe care ordinul îl cumpărase chiar din anul 1571. Se pare ca domeniul respectiv îi aparținu-se inițial nepotului conducătorului ordinului, Marele Maestru Jean Parisot de la Valette, care însă, nu locuia într-o casă prea grandioasă.

Important de menționat, totodată, este că partea sudică a Palatului Marilo nu impresionează prin aceeași bogăție a detaliilor ca și în interior. De pildă s-a dorit înlocuirea balcoanelor din fier cu unele din lemn, în anul 1741, dar este clar că mult mai impresionant este interiorul. Pe lângă Cavalerii Ospitalieri ai Sfântului Ioan, aici au mai locuit și guvernatorii britanici ai Maltei, primul conducător stabilindu-și reședința între zidurile acestui palat când flota regală a cucerit insula. Până la acel moment, insula aparținea francezilor, iar britanicii au preluat-o de la aceștia în anul 1800.

Mult mai târziu, Malta avea să-și câștige independența, mai exact în anul 1964, când s-au făcut și anumite schimbări în funcționalitatea Palatului Marilor Maeștri din Valletta. Astfel, s-a decis ca sala consililui din palat să devină sediul permanent al parlamentului țării. Această încăpere este de-a dreptul splendidă; zidurile sale sunt decorate cu tapiserii ce descriu scene din Marea Caraibilor dar și din Lumea Noua. În prezent, palatul funcționează ca reședință pentru președintele statului maltez.

Chiar și așa, am putut vizita o parte importantă a Palatului Marilor Maeștri. Unele încăperi erau în renovare și se lucra dincolo de panourile de protecție. Ca și recomandare pentru cei care intenționează să vadă acest giuvaier arhitectonic, trebuie să știe că în partea din spate se află un arsenal, în care sunt expuse multe dintre armele și armurile folosite atât de cavaleri cât și de inamicii lor.  Printre acestea se află și celebra spadă a lui Turgut Reis, un binecunoscut amiral și corsar otoman. Aș putea spune, așadar, că Palatul Marilor Maeștri a fost cea mai importantă clădire istorică din Malta pe care am vizitat-o, reprezentând centrul puterii conducătorilor statului încă de la începutul secolului al XVII-lea. Însăși istoria statului maltez se află întipărită pe zidurile și obiectele aflate în acest palat.

Ne-am despărțit de Malta spre seară, când soarele împrăștia încă irizări roșiatice peste Marea Mediterană. Era exact așa cum descria „Regina inimii mele” în paginile sale, „Pământul, marea și cerul erau de purpură”! Am câștigat, atât eu cât și prietenii mei, o experiență de neuitat și am părăsit insula cu dorința de a reveni pentru că mai erau destule locuri extraordinare  de văzut, iar insula Malta mi-a părut un loc mirific cu o istorie fără de sfârșit!

 

Angela Petre/ UZPR, Filiala „Pamfil Șeicaru” Buzău

Foto: Wikipedia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *