◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro23.04.2024

Aventuri lexicale

Cuvintele au nefericitul obicei de a-și modifica înțelesul, din când în când, răvășind sensurile și punând pe gânduri persoanele mai puțin atente la schimbările survenite între versatilele granițe ale aventurilor lexicale. Imprevizibile până la debusolare, transformările capătă uneori aspect turbionar, pentru ca apoi să stagneze, cuminți, într-un limbaj care le-ar da străbunicilor noștri crâncene dureri de cap.

Tonul, ritmul și pronunțarea opțională a vocalelor și consoanelor constituie un alt aspect spinos al discursului oral cotidian. A luat naștere de ceva timp un soi de accent interesant, care impune rostogolirea cuvintelor, proiectarea lor rapidă, geamănă cu un croșeu de dreapta, deturnarea lor către nazal sau gutural, după caz, până la aproape completa transformare. Dacă îi veți întreba pe cei din generațiile mai vârstnice, vă vor spune – și sunt complet de acord – că vorbele devin, cu timpul, abia inteligibile, de nerecunoscut, precum pacienții care au fost operați estetic de bătăușul cartierului. Parcă ar fi ele, dar așa, cu fălcile umflate și ochii vineți, parcă, totuși, nu ar fi.

Am citit un comentariu privitor la un film românesc, relativ nou. Autorul a ținut să precizeze că a vizionat lungmetrajul pe o platformă de streaming online și că a utilizat subtitrarea, deoarece nu înțelegea mai nimic din ce spuneau actorii. Altcineva, ascultând un podcast autohton, a apăsat pe pauză, mirat că a nimerit cine știe ce discurs într-un dialect arab, dar cu nume neaoș valah. Autorul acestor rânduri a fost întrebat ceva, în vacanță, de către un tânăr, căruia, deoarece nu se înțelegea nimic, i-a răspuns, de vreo două ori: „Sorry, I don’t understand; please repeat” (îmi pare rău, nu înțeleg; repetați, vă rog), până să descopere că i se vorbea în română…

Modificările survenite sunt firești, până la urmă. Atât limbajul, cât și pronunția se află într-o continuă, fără de sfârșit evoluție (ascendentă sau descendentă, spunea cineva, malițios). Nu ne rămâne decât să ne adaptăm și să mergem mai departe, fără a considera vreo secundă că acest fenomen este specific doar limbii române, ceea ce ne-ar face mai speciali sau mai lipsiți de șansă. Franceza, germana și engleza vorbite în țările de baștină sună diferit de ceea ce am învățat la școală, iar în Paris, Berlin sau Londra am putea ajunge în situația tragi-comică de a discuta cu localnicii mai mult prin gesturi, ieșind din conversație cu o neverosimilă febră musculară a antebrațelor.

Ceea ce mă miră, însă, este faptul că, în anumite situații, învârtindu-ne în cercuri ceva mai mature și conservatoare, putem să nu observăm apariția cuvintelor noi, nici a pronunției stranii o vreme destul de îndelungată. Până la urmă, vânzătorii, poștașul, persoanele din administrația blocului sau a localității, toți sunt obligați de împrejurări să-și adapteze discursul după cum este cazul, vorbind fluent și pe stil vechi, și pe stil nou. La televizor și la radio se vorbește încă (slavă Domnului!) limba română aproximativ literară. Muzica, însă, reprezintă altceva: poarta spre o altă lume.

Am ascultat, fără voia mea, într-un mare magazin, o piesă modernă, cu acorduri fâșnețe, facile, numai bună pentru îndesarea în coș a produselor necesare și nu doar. N-am fost atent, recunosc, decât la linia melodică, până când a răsunat, triumfal, refrenul. Atunci am ciulit urechile și m-am întrebat, mirat, în ce limbă o fi pronunțând interpreta, cu atâta patos, acele cuvinte neinteligibile. Curiozitatea mi s-a domolit rapid, mi-am văzut de cumpărături, mai ales că în jur era multă lume, în căutarea evidentă a acelorași promoții pe care le ochisem și eu.

Deodată, la a doua descălecare a refrenului triluit în acel grai necunoscut, prea aproape de urechea mea s-a auzit o voce: „Ce-a zis, mă?”. Era un domn ajuns la o anumită vârstă, care privea în sus – de parcă acolo se ascundea solista –, așteptând lămurirea. Care lămurire a venit de la nepotul însoțitor. I-a tradus vorbele buclucașe, din română în română, s-ar părea, i-a explicat că e melodia aia nouă, a formației sau cântăreței X (chiar nu am înțeles și, desigur, nici nu am avut ce să rețin). Apoi a curmat discuția cu îndemnul pacifist: „Hai, că acolo sunt mrrrdnel’. Să luăm și noi”.

Eu am rămas pe loc, recapitulând informațiile și hotărând că melodia era, totuși, autohtonă, interpreta emitea sunetele cu rol de cuvinte în limba română (tot ce-i posibil), iar la un raion al magazinului erau expuse (cel mai probabil), merdenele. Și am decis, ușor amuzat, că va fi o aventură interesantă, cel puțin din punct de vedere lexical, să îmbătrânesc în România…

 

Alexandru Pripon

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *