Se zice că omul se aseamănă cu un copac înfrunzit. Şi de câte ori săvârşim vreo faptă rea, din pomul nostru cade câte o frunză. Astfel, unii rămânem înfrunziţi pe jumătate, iar alţii doar cu câteva frunze.
Însă aceştia care riscă să li se usuce şi rădăcina, bănuiesc că sunt oamenii care au uitat să fie oameni.
Iar ca să-i recunoaştem, nu este întotdeauna uşor, fiindcă ei ştiu să se ascundă bine după o voce blândă şi un zâmbet mângâietor. Dar, dincolo de aceste aparenţe acesta-i omul căruia nu-i pasă de cei din jurul lui. Nu observă suferinţa, tristeţea şi dezamăgirea nimănui. Foloseşte cuvinte cereşti pentru a săvârşi lucruri urâte. Cearta îi dă puteri şi-l face să se simtă bine. Nu-şi cere iertare, fiindcă nu regretă nimic. Îi urăşte pe cei fericiţi şi le dă sfaturi în detrimentul lor. Nu-i pasă de ce simt şi gândesc alţii. În faţă te compătimeşte, iar în gând te înjură. Iar dacă înfăptuieşte vreo faptă bună, o face din interes, ca să-i rămâi dator.
Dar de câte ori mă gândesc la astfel de oameni, goi şi uscaţi pe dinăuntru, îmi amintesc de o întâmplare despre un tată şi fiul lui. Aceştia mergeau într-o zi prin munţi şi băiatul s-a împiedicat de o piatră. De durere a strigat cât l-a ţinut pieptul: „A-ah!” Dar, de undeva din spatele muntelui, cineva i-a răspuns cu acelaşi: „A-ah!”
Curios, copilul a strigat din nou: „Cine-i aici?”. Iar muntele i-a răspuns: „Cine-i aici?”. Supărat, băiatul l-a întrebat pe tatăl lui ce se întâmplă. La care acesta a zâmbit şi a strigat şi el: „Te iubesc!”. Iar o voce i-a răspuns: „Te iubesc!”. Dar întrucât fiul lui tot n-a înţeles nimic, tatăl i-a explicat: „Vezi tu, dragul meu, vocea care îţi răspunde se numeşte ecou, dar în realitate este viaţa. Îţi dă înapoi tot ce faci şi tot ce spui!”.
Acelaşi lucru riscă şi această categorie de oameni-copaci: să li se întoarcă înapoi toate faptele lor. Şi doar ultimele frunze care le-au mai rămas ar mai putea să le reamintească faptul că sunt totuşi oameni.
Doina Dabija