Gândurile pe care încerc să le ordonez acum în câteva fraze îmi dau târcoale de mai multă vreme. Ele s-au cristalizat cumva în cadrul întâlnirii din aprilie a.c. de la redacția ziarului Argeșul, cu membrii filialei județene a UZPR, la care am participat, îmi place să cred, în calitate de prieten. Miezul acelei interferențe cu o realitate care mă preocupă mi s-a părut a fi plină de semnificații. Mihai Golescu, președintele în funcție al entității jurnalistice locale, a transferat atributele coordonării treburilor specifice breslei mai tinerei colege, Cristina Munteanu. Iar armonia în care s-a desfășurat predarea ștafetei, căci despre acest lucru este vorba în esență, m-a făcut să mă întreb de ce nu se petrec lucrurile asemănător și în alte situații cu mize la fel de grele ori poate chiar mai grele. Fiindcă, în șaorma cotidiană, în care destinul ne servește cu de toate, fie că vrem să le înghițim sau nu, dar în final trebuie să le digerăm, există un ceva salvator, un ameliorator natural al tuturor nedoririlor – comunicarea. Parafrazând axiomatica aserțiune conform căreia dacă dragoste nu e nimic nu e, putem spune că lumea însăși nu ar exista fără comunicare. Am putea sublinia chiar că această însușire a existenței este fundamentul armoniei fără de care lumea nu poate merge înainte. Iar comunicarea, indiferent ce își propune să rezolve, are un rege. Acesta este, fără nicio îndoială, dialogul. Folosirea lui, în orice am avea de transmis, este menită să elimine surprizele neplăcute, să îmbrace în haina suportabilității ceea ce ni se pare la început nerezolvabil și de neacceptat.
Cum am spus încă din prima frază, gândurile acestea s-au născut în seninul unei întâlniri de suflet. Iar exemplul personal al unui decan al jurnalismului românesc, fie el localizat pe meleaguri argeșene, l-am numit pe domnul Mihai Golescu, nu rezidă doar în oglindirile acelor clipe. Întreaga sa producție editorială, risipită în numeroase pagini de trudă creatoare, exprimă firea unui om dedicat dialogului. Articolele domniei sale, risipite în lungul unui segment de timp remarcabil, indiferent de tema abordată, nu au dat niciodată verdicte. Dimpotrivă, expresie înaltă a unei conștiințe ziditoare, ele sunt chintesențe ale dialogului permanent cu ceilalți, chiar fără a folosi explicit dialogul ca gen publicistic.
Cred că dialogul, în tot ce înseamnă el comunicare, este deopotrivă artă și dorință. Este, dacă vreți, arta de a dori și construi cu adevărat pace, mai ales când această pace pare greu de înfăptuit. Desigur, nu este lesne de construit un dialog eficient, povara lui nu este ușoară, dar trebuie să ne-o asumăm dacă vrem armonie. Și să învățăm a spune și nu și da argumentând. Dialogul este însemnul celor ce nu vor să le fie rușine de ei înșiși. Firește, este posibil să nu rezolvăm totul dialogând, dar ne acordăm înșine cea mai eficientă cale spre armonie și șansa împlinirii acesteia. Prin dialog vom evita constituirea taberelor adverse și vom putea zădărnici tăbărârile distructive, iraționale și nejustificabile, ale unora asupra celorlalți și viceversa, oricâtă dreptate am avea sau am crede că avem vreodată. Căci orice entitate socio-existențială, fie ea chiar jurnalistică, în lipsa dialogului poate sucomba.
Firiță Carp
Revista UZP nr. 26/2022