Patria este gata a îmbrățișa și a răsplăti
pe toți fiii țării după merit și vrednicie.
- Kogălniceanu
Mihail Kogălniceanu a fost una dintre personalităţile dominante ale societăţii româneşti dintre anii 1840 -1890, implicat în toate evenimentele şi evoluţiile care au condus la modernizarea României până în pragul secolului al XX-lea.
Numele lui Mihail Kogălniceanu îl găsim în toate componentele istoriei româneşti din secolul al XIX-lea – istoria politică, istoria literară, istoria presei, istoria învăţământului, istoria teatrului şi chiar istoria culinară. A colaborat cu revoluţionarii paşoptişti din Moldova şi Ţara Românească, până la principele şi apoi regele Carol, fiind mereu activ şi consecvent în poziţiile sale democratice, fapt care a generat şi conflicte cu prietenii săi cei mai apropiaţi, cum ar fi: Vasile Alecsandri sau Alexandru Ioan Cuza.
S-a născut la 6 septembrie 1817, la Iaşi, într-o familie de boieri moldoveni, ca fiu al vornicului Ilie Kogălniceanu şi al soţiei lui, Catinca, născută în Basarabia. A fost strănepotul lui Constantin Kogălniceanu, cunoscut pentru faptul că a semnat în anul 1749 un document emis de Prinţul Constantin Mavrocordat prin care a fost desfiinţată iobăgia în Moldova.
Mihail Kogălniceanu era rudă prin alianţă şi cu Mihail Sturdza (domnitor al
Moldovei între aprilie 1834 şi iunie 1849), deoarece naşa Marghioala Callimachi a fost căsătorită cu unul Sturza, devenind mama viitorului domnitor.
A fost educat la Mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iaşi, înainte de a fi instruit şi de către Gherman Vida, un călugăr care aparţinea Şcolii Ardelene şi care era asociat cu Gheorghe Şincai.
Continuă cursurile şcolii primare la pensionul francezului Cuénim din Miroslava, devenind pasionat de istorie(cercetând vechile cronici moldave) şi i-a cunoscut pe trei dintre viitorii săi prieteni, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri.
Din 1834 îşi continuă studiile în Franţa, ajutat fiind şi de prinţul Sturdza, iniţial în oraşul francez Lunéville (unde a fost îngrijit de fostul tutore al lui Sturdza, abatele Lhommé), şi mai târziu la Universitatea Humboldt din Berlin.
În timpul perioadei petrecute la Berlin, i-a cunoscut şi a fost influenţat de juristul hughenot Friedrich Carl von Savigny, de Alexander von Humboldt, Eduard Gans şi în special de profesorul Leopold von Ranke, ale cărui idei asupra necesităţii politicienilor de a fi la curent cu ştiinţa istoriei au fost rapid adoptate de Kogălniceanu.
În paginile pe care le-a dedicat influenţei exercitate de Georg Wilhelm Friedrich Hegel asupra gândirii româneşti, Tudor Vianu a afirmat că mai multe principii legate de hegelianism au fost un atribut comun al mai multor profesori din Berlin în timpul şederii lui Kogălniceanu. Kogălniceanu a adoptat punctul de vedere care se afla în rezonanţă cu cel al lui Hegel, mai ales principiul conform căruia legile trebuia să se adapteze spiritului individual al naţiunilor.
Kogălniceanu avea să scrie mai târziu cu mândrie că a fost primul dintre studenţii români ai lui Ranke şi a susţinut că, în conversaţiile cu Humboldt, a fost prima persoană care a folosit echivalentele moderne din limba franceză a cuvintelor „român” şi „România” („roumain” şi „Roumanie”) înlocuind referirile la „moldovean” şi „valah”, precum şi variantele vechi folosite înaintea sa de intelectualul Gheorghe Asachi; istoricul Nicolae Iorga afirma că, Kogălniceanu a jucat un rol important în popularizarea acestor denumiri ca fiind cele standard.
În timpul călătoriilor în Pomerania, în oraşul Heringsdorf, l-a întâlnit pe romancierul Willibald Alexis, cu care a devenit prieten, şi care i-a ţinut o prelegere despre reforma agrară a regelui prusac Frederic Wilhelm al III-lea. Mai târziu, Kogălniceanu a observat efectele reformei în vizita lui la Alt Schwerin şi a avut posibilitatea de a reproduce rezultatele sale în ţara sa natală.
Familiarizându-se treptat cu subiectele sociale şi istorice, Kogălniceanu şi-a început munca la primele sale două volume: un studiu de pionierat despre romi şi lucrarea în limba franceză „Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et des Vlaques transdanubiens „(„Istoria Valahiei, Moldavei, şi a valahilor transdunăreni”), primul volum într-o sinteză a Istoriei române. Ambele au fost publicate pentru prima dată în 1837 în Confederaţia Germană. În plus, el a scris o serie de studii despre literatura română.
În anul 1838 se întoarce în ţară şi începe să desfăşoare o activitate intensă de publicist: scoate o primă ediţie a cronicilor moldovene, editează mai multe ziare şi reviste, printre care: „Alăuta românească”, „Dacia literară” şi „Propăşirea”. Ultimele două au fost suspendate, dar programul „Daciei literare” a rămas cunoscut până în zilele noastre, întrucât în acesta Mihail Kogălniceanu se arăta preocupat de promovarea tinerei literaturi originale româneşti într-un moment în care maturizarea ei era ameninţată de mulţimea copleşitoare a traducerilor.
O expresie a naţionalismului lui Kogălniceanu din anii premergători revoluţiei de la 1848 o găsim în discursul pe care l-a ţinut în 1843, la Academia Mihăileană, cu prilejul deschiderii cursului de istorie naţională: „Ţara mea este orice loc de pe Pământ unde se vorbeşte româneşte şi istoria naţională este istoria întregii Moldove şi a Ţării Româneşti, şi cea a fraţilor din Ardeal”.
În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autorităţile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ţine prelegeri de istorie. În timp ce călătorea în Viena ca reprezentant secret al opoziţiei politice moldovene (încercând să se apropie de Metternich şi să discute despre detronarea prinţului Sturdza), i-a fost suspendat paşaportul.
Pe timpul revoluţiilor europene din 1848, Kogălniceanu a fost prezent în prima linie a politicii naţionaliste. Deşi nu a semnat „Petiţiunea-proclamaţiune” din martie 1848, care a dus la declanşarea revoluţiei în Moldova, el a fost considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat. Kogălniceanu a scăpat de arestare, a lansat unele dintre cele mai dure atacuri împotriva lui Sturdza şi, astfel, în iulie, se oferise o recompensă pentru prinderea sa „viu sau mort”.
A fost unul dintre ideologii Revoluţiei de la 1848 în Moldova, fiind autorul petiţiei „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”. La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. Mihail Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea Principatelor Române, ci era şi un partizan hotărât al independenţei românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decît atunci cînd vom fi uniţi”.
La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza, se realizează Unirea Principatelor. Noul domnitor este întâmpinat cu entuziasm la 29 ianuarie 1859 de bucureşteni. În ziua în care Cuza a ajuns domnitor, Mihail Kogălniceanu l-a primit cu un discurs emoţionant. La sfârşitul anului 1859, Mihail Kogălniceanu susţine ideea ca Bucureştii să devină capitală a Principatelor. Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza. Cele mai importante sunt secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, un pas spre reforma agrară din 1864, introducerea codului napoleonian în justiţie, serviciul militar obligatoriu etc.
După detronarea domnitorului Al. I. Cuza de către o coaliţie de conservatori şi liberali, în luna februarie 1866, a urmat o perioadă de tranziţie în care s-au făcut numeroase manevre pentru a evita separarea din nou a Moldovei şi Ţării Româneşti, un Principat unit al României, care a obţinut recunoaşterea internaţională, avându-l ca monarh pe Carol de Hohenzollern şi fiind guvernat după o nouă Constituţie.
În perioada noiembrie 1868 – ianuarie 1870, Kogălniceanu a fost din nou ministru de Interne în guvernul lui Dimitrie Ghica. În calitate de ministru de Externe în guvernul Ion Brătianu (primăvara-vara 1876, şi apoi din nou din aprilie 1877 până în noiembrie 1878), Kogălniceanu a fost responsabil pentru intrarea României în Războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusiei, ocazie cu care ţara şi-a declarat independenţa.
După Războiul Crimeii, prinţul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă „Steaua Dunării”. La sfârşitul războiului ruso-turc din 1877-1878, el şi Brătianu s-au aflat în fruntea delegaţiei României la congresul de la Berlin. În această calitate, ei au protestat împotriva ofertei Rusiei de a schimba Dobrogea de Nord (anterior parte a Imperiului Otoman) cu porţiunea din sudul Basarabiei primită de România prin tratatul de la Paris din 1856.
După ce s-a retras din viaţa politică, Kogălniceanu, care fusese ales ca membru al Secţiunii Istorice a Academiei Române în 1868, a fost preşedinte al Academiei între 1887 şi 1889. Îmbolnăvindu-se grav în 1886, el şi-a petrecut ultimii ani publicând documente istorice din fondul Eudoxiu Hurmuzachi, mediatizând descoperirile arheologice din perioada Greciei şi Romei antice în Dobrogea de Nord şi colecţionând documente străine legate de istoria României.
Mihail Kogălniceanu a murit la Paris, în anul 1889, în timpul unei operaţii, iar locul său de la Academie a fost luat de Alexandru Dimitrie Xenopol.
A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.
colonel (r) lector univ. dr. ing. Constantin AVĂDANEI
Preşedintele Grupului de Inițiativă
„Centenar-Marea Unire-Alba Iulia-2018”