I-am spus unui jurnalist că nu putem renunța la alternanța de gen în limba română (nu putem atenta la sistemul limbii) și că se impune a face deosebirea între incident și accident. Jurnalistul în cauză transmitea de la o investigație a poliției care, preciza el, dura de „doisprezece ore” și că incidentul pare destul de complicat. Era vorba despre un grav accident. Replica amiabilă a jurnalistului la precizările mele (douăsprezece ore, nu doisprezece, și accident, nu incident) a sunat astfel: „Astea-s nimicuri!”. Deci este un nimic să punem virgulă între subiect și predicat, să folosim livret în loc de libret, șirul regretabilelor greșeli fiind lung și la tot pasul. Octavian Goga ar spune (v. paginile de publicistică din „Mustul care fierbe”) că aruncăm fluidul sacru al limbii în bălării.
Dacă erau nimicuri, să zicem, cum rămâne cu o altă transmisie, a unui alt jurnalist, aflat la Teatrul Național din Tg. Mureș, la premiera cu piesa lui I.L. Caragiale „O noapte furtunoasă”, cu aplomb subliniind că se joacă în premieră absolută „O noapte furtunoasă” pe scena târgumureșeană. Sunt, desigur, mai mult decât neglijențe de moment, sunt goluri de neiertat în comunicarea jurnalistului, dovedind fragila documentare și fragila acumulare culturală care-i periclitează autoritatea. Căci mass-media trebuie să fie o autoritate care ne poate salva din mediocritate și vicleșugurile derizoriului, respingând „rumoarea vorbelor deșarte”, lenevia spirituală, compromisul, înspre infinitul de bine al lumii; trezindu-ne spiritul.
Un ilustru teoretician al jurnalismului internațional afirma și argumenta că este important să fii cel care aduce primul o știre de mare interes, dar este mai important ca jurnalistul să fie „corect și precis”. Altfel, cum poate înnoi gândul și afectivitatea destinatarului, cum poate aduce (cum scria George Călinescu) în mintea cititorului, ascultătorului, privitorului o idee și, în același timp, în sufletul lui un sentiment?
În era vidului, când se năruie atâtea rosturi și înțelesuri, mass-media, cea dreaptă, corectă, precisă e carte de învățătură, îndreptar și sens de mers înspre ce e de prețuit și nefalsificat în viața noastră. Mass-media nu doar comunică, ci și educă prin ceea ce comunică, influențând cognitiv, afectiv și comportamental. Mai ales că lumea, spunea Constantin Noica, e praf, e făcută din cioburi, dar o putem lăsa așa? Vine jurnalistul să refacă întregul, cel armonios, echilibrat, necesar, cu tot întregul său profesional și uman, cu abilitatea și știința sa, cu farmecul personalității sale, întărind crezuri, amplificând speranțe, deslușind date de viață, cu tact, cu inspirație, negrăbit (festina lente!) și neposomorât, respectându-și interlocutorul. Nu pot fi pe scena jurnalismului cu temei cei care fac paradă de înfumurare, stereotipii, vanități, mode vestimentare, limbaj voit haotic, hilar, crezând că astfel cuceresc sufragiile publicului. Fără atractivitatea, profunzimea și frumusețea ideilor, la fel fără sinceritatea și frumusețea exprimării lor, fără trudă, bun-simț și studiu permanent, mass-media nu are vivacitatea necesară să rămână pe puntea superioară a lumii; locul fără de surpări. Parafrazând din zicerile filosofului Emil Cioran, am sublinia că mass-media (precum artele) sunt chemate să pună la rădăcina vieții flăcări arzătoare nu pentru a o distruge, ci pentru a-i mări căldura, flăcări care nu aduc ruine, ci schimbări ale lumii; înspre cea cu soarele fără apus.
Pe de altă parte, asistăm la o degradare a genurilor publicistice, la compromiterea (denaturarea!) unor genuri-etalon, interviul, reportajul, documentarul, eseul. Nu orice dialog e interviu, nu orice relatare e reportaj, nu orice înșiruire de date statistice e documentar, nu orice confesiune e eseu. Genurile publicistice sunt organizări ale căror relevanță nu o putem trece în hazard, solicitându-ne cel puțin două adevăruri esențiale (cum fundamenta Nicolae Steinhardt): curajul (sau sfințenia îndrăznelii) și cultura, fără de care nu atingem „suflul năvalnic” al ființei și al vieții. I se cere mass-media să fie în miezul lucrurilor (subiectelor!), nu în marginea lor.
Sunt, apoi, regretabile interviurile cu mari personalități (atât de necesare; și nu numai cu aceleași câteva personalități cuprinse în comperajele emisiunilor de televiziune în special) în care jurnalistul nu-i cunoaște intervievatului opera, e neglijent, haotic, simplist, dar cu aer de superioritate, segmentând povestirea cu întrebări de genul „Ce ne puteți spune despre…,?”, „Să ne exprimăm mai pe înțelesul tuturor”, „Asta s-o lăsăm, e prea complicat…” ș.a.m.d. Astea-s nimicuri?
Pe când rămân totuși în apreciere metaforică, spunând că mass-media pot fi oricând o Cetate Acropole.
Valentin Marica / UZPR