Constantin Brâncuși a fost un artist universal, pentru că a avut prezența de spirit să rămână etnic. S-a prins din vreme cum funcționează lumea și s-a conformat rapid resorturilor ei, devenind, pentru toată generația moderniștilor, un fel de pustnic creator. Și-a construit cu migală eternitatea, ca un gospodar oltean, mobilând-o cu lucruri și vorbe esențiale, îndelung șlefuite și lustruite, înainte de a le aranja frumos pe corlata lumii. A fost și a rămas oltean, dar un oltean esențial, olteanul absolut. Așa cum lucrurile deveneau, prin mângâierea mâinilor lui, evanescente și imateriale, cuvintele – rostite cu o zgârcenie din ce în ce mai mare spre sfârșitul vieții – i-au devenit vorbe de duh care i-au consacrat definitiv legenda de șaman al artei universale.
Constantin Brâncuşi a fost o personalitate a cărui consistenţă umană a fost înghiţită pur şi simplu de legendă. Omul Brâncuşi a fost, practic, strivit de cioburile propriei statui, precum Zamolxe din piesa cu acelaşi titlu a lui Lucian Blaga. Este inexplicabil cum de s-a putut întâmpla acest lucru într-un interval de timp atât de scurt, dar e bine că s-a întâmplat, chiar dacă pentru asta a trebuit să sacrifice oameni apropiaţi, prieteni, femei. Să-i sacrifice sau, pur şi simplu, să se folosească de ei pentru a-şi atinge ţelul.
În realitate n-a fost chiar un pustnic, pentru că iubea intens viața, cu toate risipirile, plăcerile și, mai ales, femeile ei. Doar că n-a alergat după ele – așa cum n-a alergat nici după glorie (pe care o iubea, de asemenea) – le-a lăsate să-l caute ele. L-au căutat și l-au găsit. Aproape toate femeile care i-au trecut pragul, atrase ca fluturii de lampă, au trecut în mod fatal și prin patul lui primitiv din locuința-șantier. S-a bucurat de ele furându-le chipul și esența, pe care le-a transformat în statui. „Brâncuși e bărbatul care șlefuiește femeile” spunea despre el, în 1920, scriitorul și criticul de artă Roger Dévigne, referindu-se, bineînțeles, la transfigurarea artistică a experiențelor lui amoroase. Nici una dintre acestea nu l-au ținut însă pe loc, ceea ce, în concepția lui, ar fi însemnat moartea artistului. „Un artist nu trebuie să se însoare, fiindcă poate fi masacrat de femeia lui, care se lăbărțează, încearcă să-l subjuge și să-l transforme în eroul papucului. Bărbatul pleacă în bătălii, moare ca ostaș, se ia de piept cu viața. Femeia lui trebuie să aștepte, ca Penelopa, întoarcerea lui Ulise”, spunea Brâncuși în 1939, anul în care s-a despărțit de Maria Tănase.
Nu s-a fălit niciodată cu „cuceririle” lui, tot ceea ce ştim s-a aflat de la „victime” sau de la martori direcți sau indirecţi. Preţul acestui comportament a fost, pe de o parte, magnitudinea operei, care mai produce şi astăzi seisme, iar pe de altă parte singurătatea tristă a omului, în ultimii ani de viaţă.
Cartea de față nu are pretenția unui compendiu, nici aceea de „recensământ” sau „fișă de inventar” a femeilor din viața lui Brâncuși. Este doar o trecere în revistă a câtorva nume, mai mult sau mai puţin celebre, care au avut curiozitatea fatală de a-l cunoaşte de aproape. Este, până la un punct, o compilație, adică o prezentare neprelucrată a unor idei și fragmente documentare, disponibile în mediul online și în studii tipărite. Pe alocuri, mi-am permis să intervin cu comentarii și interpretări personale, în special acolo unde am avut garanția sursei directe.
Cartea își propune, în limitele restrictive ale dimensiunii editoriale, o reinterpretare a personalității marelui artist (dar și a operei sale) prin „lentila” vieții amoroase, care nu a fost deloc neglijabilă sau colaterală. Femeile din viața lui Brâncuși au fost parte organică și structurantă din viața, opera și destinul său. Cartea își propune, cu alte cuvinte, să umanizeze personalitate lui Brâncuși, să-l scoată din stereotipuri, fără a-l demitiza.
(MIRON MANEGA, „Femeile din viața lui Brâncuși – Iubiri transfigurate în opere de artă”, Editura Burebista, 2018, Prefața autorului)
Miron Manega