◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro16.07.2024

Scriitorul Ștefan Mitroi, un incurabil căutător al veșniciei

Ștefan MITROI, fost Președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), este un incurabil căutător al veșniciei. În recentul său volum îndrăznește să încropească „o scurtă istorie a veșniciei” (Hoffman, 2023), prin intermediul unui album inspirat de pozele lui nea Opriș. Opriș pozarul, „din satul meu”, Siliștea de Teleorman, căci ”fiecare sat are veșnicia lui”, așa cum filosoful Blaga susținea, în „Elogiul satului românesc”, că „veșnicia s-a născut la sat”. Satul e o idee. O fi așa sau nu, pentru Ștefan MITROI, satul său a rămas sursă de fabulație, transfigurând „lumea satului românesc tradițional și o așază în icoane”;

Satul, cu toate ale lui, trecut prin moarte, înviază în ceruri (Adrian Dinu Rachieru). Satul Siliștea îi este autorului sursă de fabulație, de povești, de mitizare, scriind altfel decât cei cu care adeseori este asociat sau comparat: Preda, Bănulescu, Neagu, Istrati. Silișteanul teleormănean de lângă Alexandria este cu adevărat „un neîncadrabil” în vreo generație literară ori într-un curent artistic. Ana Dobre îl numește „optzecist fără generație”, dar regăsim motivația în structura personalității lui Ștefan Mitroi.

Omul e „o figură”, cum mai spunem noi, transilvănenii, cu simpatie despre cineva care râvnește mereu spre nemulțumire cu voința de a se autodepăși. Procuror fără arestați, absolvent de Drept la Iași, debutant la Astra din Brașov, redactor (și șef) la diferite publicații, cadru didactic la Academia de poliție ”Alexandru Ioan Cuza” din București, apoi scriitor de poezie, proză scurtă și literatură pentru copii, autor de romane și teatru publicist și critic literar. Cum adică? Vorbind la cursuri studenților de legi, reguli, rigori, crime, infractori, pușcăriași etc., magistratul scrie cu delicatețe, poetizează, are nostalgii și lacrimi, se emoționează cu entuiziasm!? Mărturisește chiar el, Fănuță: „m-am pomenit bântuit de visul de a deveni scriitor”. De unde vine bântuiala, o spune tot el, în lirica „O lumină dulce”: ”În lumina lunii ce stătea/ Chiar la noi pe prag, că era noapte/ Hămesit de foame am supt lapte/ Până dimineața dintr-o stea” (s.n.)//. Alte mărturii adastă nu atât rătăcirea sa în justiție cât ratarea sa ca funcționar al cuvântului artistic, pentru că, încă din copilărie, visa frumos la jocul cu verbele, cu vocabulele, cu literele: „știam și să citesc și să scriu, însă cu altfel de litere decât cele din abecedar. Făceam din tot ce exista în jurul meu literele de care aveam nevoie. Bunăoară, din ploaie. Din miresmele florilor din curte. Din zborul berzelor. Din răsăritul soarelui. Din înserare. Din nechezatul cailor. Din mersul oamenilor pe drum. Din mersul mai mic al furnicii pe drumul dintre o firmitură de pâine și linia vieții din palma mea, pe care o schimbam uneori cu linia orizontului, astfel încât ajungeam să țin toată lumea în palmă. O lume atât de mare într-o palmă atât de mică!”, susține într-un interviu dat lui Robert Șerban. Mai apoi, susține că, din corespondența cu Dumnezeu, s-a ivit dorința de a ajunge „scriitor” (Afirmă: „pe Dumnezeu nu-L cheamă în fiecare zi la fel. Odată, într-o sâmbătă de pe la mijlocul iernii, i-am auzit pe oameni zicându-i Gheorghe, așa cum îi ziceau și lui bunicul. De ce venise Dumnezeu la noi în curte, nu știu”.)

În fine, multe s-ar putea spune în năzuința mea îndrăzneață de a recompune câteva crâmpeie din biografia sentimentală a autorului. Scrierile sale au intrat în atenția cronicarilor literari, care i-au apreciat scriitura: „Are îndrăzneli suprarealiste…se aud valțurile timpului” (Ioan Holban), adăpostit sub cupola realismului magic de sorginte folclorică” (Adrian Dinu Rachieru), „cel mai bun roman de până acum Adu-ți aminte… o lume care a murit reînvie în imaginarul și memoria unui prozator remarcabil” (I. Holban), iar Dan Stanca scrie despre „deschiderea pe nesimțite spre orizontul fantasticului și fabulosului”. Referitor la Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri, în Cuvânt de însoțire, Adrian Dinu Rachieru afirmă că autorul propune „o poemă rurală în chingile unui realism fabulos, redimensionat mereu de mirare”, că deși „însingurat meditativ, sentimental” este „un prozator puternic” etc. Poetul are revelație în multe lirice, foarte expresivă fiind cea din Alegerea vârstelor: „Cel mai bine ar fi ca vârstele pe care/ le avem de trăit să stea/ pe umerașe/ într-un dulap mare/ asemenea hainelor.”/ etc.…//

Ultimele apariții aparțin anului 2023:  O scurtă istorie a veșniciei, un fel de album alcătuit poetic și nostalgic, după fotografiile unui pătimaș până la obsesie a silișteanului îndrăgostit de fotografie, nelipsit de la nunți și înmormântări. Apar mai degrabă săteni cu porecle decât cu nume: Bumbuc, Puculie, Gorobete, Flențoi, Ciuleacă, Gălaie, Cucurezu, Cotoraș etc. Opriș, „pozarul era omul cu care semăna veșnicia cel mai mult”, scrie Ștefan. „Umbla zi de zi prin sat cu aparatul de fotografiat la gât. Nu există om în sat care să nu fi fost pozat de Opriș”. Sătenii au intrat în fotografii și s-au înveșnicit acolo. Ștefan Mitroi le orânduie pentru veșnicie în această carte de istorie. A veșniciei. Speră să nu-i fie scris veșniciei – din satul său – să moară!

Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri (Rao, București) are un Cuvânt de însoțire, un excelent eseu, semnat de Adrian Dinu Rachieru: bucovinean, sociolog, cu doctorat universitar, critic literar, prozator, poet, romancier, premiat de academie, prezent în dicționare și tratate contemporane, oferind o viziune nouă asupra lui Creangă și la fel de nouă despre Rebreanu…Începe astfel: „Incurabil visător, inventiv, ludic, fantasmatic și poematic, purtând în suflet cerul de acasă”, „amintirile și mormintele” de acolo, Ștefan Mitroi, pornind în lume dintr-un sat teleormănean (Siliștea), s-a vrut regizor de film, a terminat Dreptul și a visat să ajungă scriitor”. „I-a cășunat să scrie literatură …adăpostit sub cupola realismului magic de sorginte folclorică, rămâne un neîncadrabil”. Și continuă la fel de admirabil. Pentru că admirabilă este scriitura lui Mitroi. Două „povestiri” (specie literară care ar irita filologii, întrucât dispun de fantazare și imaginație metafizică) justifică din plin caracteristicile identificate de cronicarii literari: Pisica surdomută și Dragoste oarbă. Prima relatează despre moarte, iar a doua despre nuntă. Prima e elegiacă, a doua ironică. Prima filosofează în jurul conexiunii dintre suflete, a doua se rotește în jurul unei întâmplări postnupțiale. Întâia are în centru o pisică, în care s-a cuibărit sufletul mamei, purtând, după moarte, grija casei natale, iar în cealaltă apare motivul calului, numit Dragoste, cal orb, de unde și titlul Dragoste oarbă.

Toate „povestirile” se citesc pe nerăsuflate, excelând prin limbaj uniform, deturnat de câte o ambiguitate, care amplifică dorința de a nu se opri prea repede finalizarea lecturii. Place pentru că trecerea de la realitate la imaginație se realizează firesc, așa de simplu încât nici mirarea și nici uimirea nu se intersectează (sau nu bântuie, cum ar spune autorul). „Realism fantastic”, scrie Rachieru. În plus, finalul fiecărei „povestiri” încarcă și mai profund evocarea.

Ar mai fi de dezvoltat vreo două idei pornind de la textualizările lui Mitroi: (1) cât de mioritic e spațiul seliștean – decor narativ pentru evocare – ? și (2) cât lirism inundă scrierile autorului?

Ștefan Mitroi este un „prozator remarcabil” (I. Holban) care „nu uită că este poet” (A. D. Rachieru), realizând „un epos poematico-fantasmatic, arondat Teleormanului” (Idem). El vine în literatură cu o lume frumoasă, visătoare, cu privirea îndreptată spre cer și cu gândul la icoana cristică. O lume născocind melancolia unei vieți simple, dar bogate în trăiri sufletești, o lume în care evenimentele rurale (simple) capătă măreția mitului, o lume în care fantasticul verbal se îngemănează cu limbajul rural și în care personajele își sprijină destinul și viața pe o relație echilibrată dintre viață și marea trecere.

      

Anton ILICA, Arad

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *