In memoriam
Doru Dinu Glăvan
7 iunie 1946 – 31 octombrie 2021
În noianul de vești rele ce ne-au invadat, parcă prea apăsător în ultima vreme, spațiul cotidian, s-a mai adăugat una: duminică, pe la ora prânzului, a plecat la ceruri, Președintele U.Z.P.R. „vocea de aur” a Radioului și, pentru cei apropiați din lumea ziariștilor, a politicienilor și chiar din rândul publicului iubitor și consumator de presă, prietenul de neînlocuit, Doru Dinu Glăvan. Cumplit, nedrept și prematur sfârșit. Totuși, nu departe de deviza pe care însuși Doru Dinu Glăvan a ales-o pentru a defini profesia noastră: Împreună, scriem istoria clipei. Pentru Președintele nostru, însă, clipa cea repede, a încremenit.
L-am sărbătorit, o mână de prieteni, în urmă cu nici șase luni, la sediul Uniunii, la împlinirea vârstei de 75 de ani. Nimic nu prevestea tragicul sfârșit. Din contră, era, ca întotdeauna, entuziast, energic, optimist. Colegii, prin „glasul” Danielei Gîfu, i-au dedicat și o carte: Demnitate. Devoțiune. Generozitate, noțiuni firești într-o societate bazată pe o minimă morală socială, în cazul lui Doru Dinu Glăvan principii călăuzitoare de viață, transpuse cotidian în fapte și gesturi memorabile. Privesc tulburat portretul de pe coperta cărții, creație a pictoriței Corina Perianu. O figură scrutătoare, și, totuși, fundamental, luminoasă. Ochii semiînchiși arată chinul cugetării, buzele au un rictus dureros, semn că a trăit și multe dezamăgiri. O severitate nativă, învelită într-o aură de mătase protectoare, acesta era omul Doru Dinu Glăvan. Abia îndrăznesc să recitesc și dedicația: Bunului prieten Marian Nencescu, spre neuitare. De ce, neuitare, Dorule?
Cu mai bine de un secol și jumătate în urmă, un alt mare ziarist (și nu numai), fost, o vreme, la propunerea lui Eminescu, inclusiv președintele Societății Ziariștilor, precursoarea U.Z.P.R.-ului de azi, inaugura, primul în publicistica și istoriografia noastră, și, se pare, un alt exemplu strălucit de protocronism cultural, portretul istoric, interpretând, psihologic și caracteriologic, personalitatea lui Vlad Țepeș. Modelul a rămas clasic, în literatuă, dar și în jurnalism, ca mijloc de reconstituire, prin mijlocirea metaforelor, a chipului moral al unui mare dispărut. Instinctiv, majoritatea celor care au încercat în aceste zile, triste pentru tagma jurnaliștilor, să-l evoce pe Doru Dinu Glăvan au resimțit încremenirea degetului pe condei. Un hău crunt, cum spunea cu durere Ștefan Mitroi, s-a deschis înaintea noastră, o prăpastie în care s-au prăvălit, parcă, toate cuvintele. Să scrii despre Doru Dinu Glăvan la trecut, este peste fire. Și totuși…
Elegant, suplu, „nu mare de stat”, cum au fost, ori mai sunt, statistic vorbind, majoritatea liderilor veritabili ai lumii, degajând din toată ființa un aer rafinat, de provincie emancipată, Doru Dinu Glăvan a „intrat” în viața noastră de ziariști bucureșteni, mai mult obișnuiți cu vorba, decât cu fapta, într-un moment hotărâtor pentru soarta Uniunii, pentru care trudiseră până atunci mulți, dar, se pare, fără suficient folos. Pe scurt, revigorată după 1990, condusă, succesiv de ziariști de prestigiu, U.Z.P.R. se zbătea, încă, la mijlocul deceniului trecut, într-un anonimat păgubos, nereușind, în ciuda unor demersuri oneste, să depășească pragul recunoașterii oficiale, ca uniune de creatori și organizație de interes public.
Privind retrospectiv acele timpuri, din perspectiva actuală, azi, când, legal vorbind, Uniunea are un Statut (perfectibil, ce-i drept), dar temeinic și de necontestat, putem spune, cu mâna pe inimă, că venirea la București a lui Doru Dinu Glăvan, și preluarea „frâielor” într-o Uniune deja slăbită și epuizată de nesfârșite lupte interne, de orgolii și de interese mărunte, a fost providențială.
Continuând, din mers, demersurile oficiale anterioare, Doru Dinu Glăvan a deschis uși, iar, acolo unde i se închideau în nas, a intrat și pe fereastră, convingând miniștri, academicieni, „aleși” ai neamului de toate culorile politice, adesea și pe noi, colegii și confrații de breaslă, poate mai puțin încrezători în dreptatea noastră, că merită să lupți până la capăt pentru drepturile tale. Omul „mititel”, cu părul grizonat, încăpățânat și diplomat peste măsură, și-a adjudecat victoria, recâștigând, într-un final fericit, demnitatea meritată a jurnaliștilor. După război, cum se spune, s-au trezit și mulți viteji. „Noi am deschis drumurile, noi am bătătorit calea, Glăvan nu ar fi făcut nimic fără noi”. Serios? Are cineva curajul să ne privească în ochi, și să spună: eu făceam mai mult, în condițiile date! Greu de crezut! Suntem ca în fabula argheziană a „cuiului”: – Așa cui făceam și eu / Poate chiar mai dichisit / Însă vezi: nu m-am gândit!
Cert este că, din 2016, când a fost ales prima dată „aproape în unanimitate”, în fruntea breslei ziariștilor, reconfirmat în 2017 și 2018, în urma unor adunări generale „cu scântei”, dar perfect legale, fapt consemnat ca atare de organele judecătorești, reales în 2020 pentru un al treilea mandat, modificându-se în acest sens inclusiv prevederile statutare, Doru Dinu Glăvan a condus, practic fără concurență, Uniunea Ziariștilor, mandatele sale reprezentând, obiectiv vorbind, cea mai fastă perioadă din istoria deja centenară a U.Z.P.R-ului. În tot acest timp, arma sa secretă a fost, greu de crezut pentru detractoriii săi înrăiți, ce nu dețin acest „organ” fundamental pentru orice intelectual, forța argumentelor. În orice împrejurare, Doru Dinu Glăvan avea sau căuta soluții, salva, calm și imperturbabil, situații imposibile, își încuraja și își motiva colaboratorii, dându-le prilejul să fie mai buni, mai eficienți, mai harnici. Oferea fiecăruia confort și se priva pe sine de liniște.
Având privilegiul, rarisim în viață, aș spune, de a-i fi „aproape” în acești ultimi ani (e drept, nu am fost singurul, Președintele nostru fiind un adept necondiționat al „muncii în echipă”, în condițiile în care el însuși dădea tonul și stabilea ritmul!), aduc mărturie că rar am văzut un om mai energic și mai determinat pentru muncă. Ubicu, atent și calculat, Doru Dinu Glăvan era el însuși agenda vie a Uniunii Ziariștilor. Despre Caietele sale de însemnări, confratele Firiță Carp a scris chiar o inspirată tabletă literară. Rari sunt oamenii care reușesc să-și noteze totul, să țină lucrurile sub control, să-și împartă timpul eficient, urmărind simultan atâtea fire încâlcite ale realităților cotidiene. La birou, acasă, sau în deplasare, Doru Dinu Glăvan era simultan, manager, secretar și executant, uneori chiar șofer, dându-ne tuturor „ora exactă” a Uniunii. S-ar spune chiar că era „metronomul” nostru diurn. Greu de găsit în aceste condiții, cineva care să-l înlocuiască sau măcar să încerce să-l urmeze! Agendele lui Doru Dinu Glăvan, laolaltă cu tot ce a făcut pentru Uniune, sunt un tezaur viu și sper ca, vreodată, urmașii săi, sau succesorii legali, să le conserve și să le ofere spre consultare. Cu siguranță, se va găsi și un nou istoric al clipei care să țină „răbojul” acestor ani, ce nu se mai întorc.
L-am cunoscut mai bine pe Doru Dinu Glăvan în vara anului 2016, când vestea că Uniunea Ziariștilor e pe cale să renască a atras zeci de confrați, care au umplut efectiv holurile și birourile, ba chiar și scările de la vechiul sediu, din Bulevardul Bălcescu. Toți își spuneau speranța în noua conducere. . Am convenit, deci, împreună cu partenerul și colegul meu de gazetărie, Firiță Carp, să-l provocăm pe Președintele Uniunii la un dialog „deschis”, pe care să-l publicăm în Detectiv Literar. Am ales cu grijă întrebările și le-am dozat astfel încât să nu fim nici prea alarmiști, dar nici indiferenți la „glasurile” tainice. Spre surpriza mea, Doru Dinu Glăvan era la curent, în linii mari, cu acele tendințe centrifuge din interiorul conducerii Uniunii. Dacă le tolera, cu o suverană detașare, era, credea el sincer, și pentru că, în secret, spera ca vinovații să se potolească, să-și dea seama singuri de capcana în care singuri se bagă. Din păcate, n-a fost așa. Iar, curând, evenimentele au luat-o razna. Au fost vremuri într-adevăr cumplite, când ura, reaua-credință, invidia și disperarea au înlocuit relațiile firești, colegiale. Atunci s-au despărțit destine, s-au forjat caractere. Iar în tot acest interval, Doru Dinu Glăvan a rămas neclintit, un adevărat steag de luptă pe o câmpie însângerată. Spun asta nu cu bucurie, nu cu detașare, ci cu durere pentru că-i știu prețul. Inima lui Doru Dinu Glăvan a sângerat la propriu în acele luni încrâncenate, iar moartea sa prematură este, (probabil) și un efect al acelor încercări dramatice. De aceea, nouă, celor ce i-am fost aproape în tot acele momente, dar și celor care l-au susținut, prin firea lucrurilor, mai de la distanță, ne este greu să acceptăm ca spinii vrăjbii încep din nou să se ascută.
Astăzi, când amintirea lui Doru Dinu Glăvan e doar o umbră a timpului, o clipă încremenită pe frontispiciul eternității, merită amintită „moștenirea” Glăvan”: o Uniune puternică, unită și demnă, cu un buget consolidat și excedentar, zeci de publicații ce apar sub egida U.Z.P.R., o Editură prosperă, Seratele Eminescu, Balurile ziariștilor, Codul etic al Jurnalistului, Premiile și Galele Uniunii, un număr record de membri, majoritatea tineri, un număr sporit de Filiale locale. Pe cât a crescut Uniunea în ultimii ani, pe atât e de temeinică moștenirea celui mai bun Președinte al nostru.
Ziarist binecuvântat cu harul iubirii de oameni, luptător pentru adevăr, inimă caldă și suflet curat, Doru Dinu Glăvan a fost „darul” Ardealului pentru Sudul fierbinte și mereu răzvrătit, a fost promotorul armoniei între confrați, a fost modelul mereu viu al luminii ce a ars până la ultima scânteie, spre binele breslei ziariștilor și al Țării. Drum bun printre stele, Prieten drag!
Marian NENCESCU