Mă întreb uneori, ca tot omul obişnuit să se mire, de unde vine măreţia lui Eminescu, fascinaţia faţă de el şi faţă de opera lui (cu întrebarea-oglindă, pretins retorică, poate nemotivat pusă alături: de unde vine pornirea unora de a-l împinge spre raftul cu miros de naftalină – chiar dacă mirarea din urmă poate aminti o vorbă de tip Murphy, cum că adesea căutăm explicaţii adânci, raţionale, acolo unde, în realitate, pricini mărunte – Murphy spunea „prostia”, dar nu-mi place cum sună – explică totul). Nu încerc să răspund, au făcut-o mulţi alţii înaintea mea, voci cu mare greutate culturală (de fapt, nu cred că există scriitor român, nu neapărat critic literar, de oarece anvergură care să nu se fi referit măcar o dată la Eminescu), vreau doar să subliniez un detaliu care mi-a sărit în ochi de curând, parcurgând impresionantul album fotografic Românii din jurul României, realizat de Vasile Şoimaru (Editura Prometeu, Chişinău, 2008): împrejurul Ţării (aşa am văzut că se scrie dincolo de Prut, totdeauna cu majusculă), există o mulţime de monumente ale poetului, de plăci memoriale, de locuri şi clădiri legate de biografia sa (multe la Cernăuţi, la fel prin Basarabia, începând cu Chişinăul, în Uzdinul sârbesc, în alte locuri), străjuind parcă graniţa dinspre afară. Iar simbolul Eminescu face cerc în jurul României mai trainic chiar decât cercul de bronz şi marmură al monumentelor.
Un alt mare poet, mai aproape de noi, vorbea inspirat despre „patria noastră – limba română”. Voievod necontestat în această patrie este Eminescu şi greu de semnificaţii este acest lucru mai ales în ţinuturile unde a vorbi în limba ta n-a fost până mai ieri (şi pe alocuri nu este nici azi) un drept subînţeles, o alegere simplă, firească. Ba chiar se putea muri din asta – citiţi din când în când revista Literatura şi Arta, săptămânal al scriitorilor din Republica Moldova, şi vă veţi cutremura cât adevăr cuprinde afirmaţia dinainte. Şi n-au fost deloc puţine ţinuturile cu pricina. Iorga spunea undeva că „România este unica sau una dintre puţinele ţări din lume înconjurată de conaţionali” – iar Eminescu o subliniase, cu alte cuvinte, încă din 1879 (Timpul, 25 mai): „Nu e popor megieş care să n-aibă români sub jugul său: sârbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemţi – fiecare are unii milioane, alţii sute de mii de suflete din acest popor osândit de Dumnezeu spre nefericire şi robie.” Pentru aceste suflete osândite, Eminescu este românul-prototip, învăţător-preot-frate, cel care suferă pentru fiecare în parte şi cântă pentru toţi laolaltă, cel care a muncit ca un rob (mă gândesc la publicistică, la postume, la caietele cu însemnări) şi, pentru a continua cu o parafrază la Brâncuşi, a creat ca un zeu, cel care nu ne poate fi luat, nu poate fi uitat, nu poate fi micşorat. Pentru că el, îndumnezeitul, e pretutindeni şi mereu, în fiecare frază pe care o rostim, în fiecare frază pe care o gândim. După ce a fost el, cu toţii trăim în limba Eminescu, deci în patria Eminescu. Fără el am fi mai puţin români, am vorbi altfel deci am simţi altfel, iar cei cărora le-ar plăcea (căci le-ar folosi) să fim mai puţin români ar avea atunci, poate, o şansă, pentru că n-ar mai fi arşi de privirea lui de zeu lunar, fulgeraţi de gândul şi de fraza sa (vom relua în revistă părţi din articolele sale, spre reamintire, spre luare aminte).
Dacă n-ar suna prea terestru, l-aş asemui pe Eminescu, gândindu-mă la monumentele de care vorbeam şi la dorul de el, care-i doare pe românii de pretutindeni, cu atât mai din plin pe cei din apropiere, dar trăitori în afară, l-aş asemui, zic, cu legăturile din spice lungi de grâu care ţin alături, încovoiate de rod şi încovoiate de vremuri spice de grâu, rotunjind un întreg, unul cu nume, trainic şi bogat, cu un rost mult peste cel ce vine din însumarea părţilor. Rotunjind un snop cu numele România.
Acad. Gheorghe Păun