◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Tăcere asurzitoare

În alți ani, încă puțin și va fi o jumătate de secol, în luna iunie teatrul românesc s-a bucurat de o ediție în plus a Zilelor de Teatru, chiar dacă în repetate rânduri fără de fastul de rigoare – românii sunt minoritari etnici, fără pretenții, cred în ce li se spune, iar ambițiile lor dintotdeauna le-au fost bine dirijate, ușor temperate – mereu cuminți s-a acceptat totul, chiar și nimicul, ca pe o mană cerească, s-au lăudat actorii care au afirmat arta scenică; au fost acordate și diplome, chiar și mențiuni (era o practică bună ca lumea să nu fie amăgită mai mult decât ce trebuia să fie, oare măcar a înțeles că trebuia să fie?!). Așadar, români fiind, niciodată n-au cerut mai mult, n-au aspirat la mai mult, n-au înțeles că e necesar de mai mult, inclusiv și pentru arta teatrală, pentru creativitate – singura care ne poate defini ființa națională… Din acel mai mult, acum avem parte de mult mai multă tacere. În vremurile de azi se așază păienjenișul peste luminile teatrului nostru, peste gloria de altădată. Mult praf s-a depus pe scenele noastre care pustiite, în surdină, așteaptă ecoul replicilor de altădată. Tăcerea e mai grăitoare decât strigătul actorului, trece de arta scenică, e mai grăitoare decât privirea mirată a golului nostru identitar, însă dacă lumea e surdă și n-are cum să o audă, atunci și acea tăcere e zadarnică.

Și fiind încă în iunie, mă gândesc cum se poate ca românii, nu etnicii minoritari, ci cei mulți, cei din țara lor, pe 4 iunie, când s-au împlinit 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, prin care se oficializa de către marile puteri unirea Transilvaniei și a unei părți din Banat cu România, ca și acum 100 de ani când au evitat manifestările pentru a nu amplifica suferința ungurilor – se zice că bucuria a fost prezentă, dar o bucurie liniștită și calmă – și azi, la fel, poate din aceleași considerente, cu atâta sfială au uitat să marcheze această zi. Greu de înțeles, dar parcă s-ar rușina de ceva. Parcă un voal de tăcere asurzitoare ne dă târcoale. Toate cele în timp ce premierul maghiar, Viktor Orban a inaugurat un Memorial al Unității Naționale care include denumirile a 12.000 de localități istorice „rupte de patria lor” în urma semnării Tratatului de la Trianon. Orban n-a ezitat nici să declare, printre altele că: „au fost mulţi care s-au oferit pentru a îngropa Ungaria cu plăcere, şi-au unit forţele ca să ne piardă, noi însă am rămas în picioare şi am rezistat (…) vom fi prezenţi la înmormântarea celor care au vrut să ne bage pe noi în mormânt”. În Ungaria a fost adoptată, în 2010, o lege de comemorare a „aşa-zisei tragedii a naţiunii maghiare prin Tratatul de la Trianon”. Replica României vine după 10 ani. Atât i-a trebuit României să inițieze proiectul de lege privind sărbătorirea zilei Tratatului de la Trianon. Legea încă nu este promulgată. În Parlamentul de la București, Kelemen Hunor, președintele Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, n-a întârziat să riposteze la adresa României: „O majoritate fără remușcări nu își demonstrează puterea în mod ostentativ, nu generează situații în care celălalt se simte umilit, ofensat, batjocorit, stigmatizat…” La ce s-o fi gândit Patapievici atunci când a scris: „În toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”. Ce să mai zicem? Se pare că românul minoritar sau majoritar, în țara lui sau în altă țară, tot român e, frate cu tăcerea.

Și tot în iunie fiind, iată vine și acea vreme cand te întrebi dacă mai merită să te implici, să te irosești în toate acele contexte care ți se par aberații ale rațiunii. Nu mai merită să te implici în tot ceea ce ține de etnia din care și tu faci parte. Vine acea vreme când înțelegi că în propria etnie, ceea ce e sortit spre ruinare, mai târziu sau mai devreme, se va ruina. Și nu ruinarea în sine este o pagubă, ci modul în care ea se petrece, acel concept prin care diletantismul ne-a devenit criteriul valoric. Nu poți să compilezi și să te dai pasămite intelectual, să-l simulezi pe cel care nu ești. Așa cum broasca ținută într-un acvariu niciodată nu va înțelege grandoarea mării, nici lumea superficială nu va putea să înțeleagă sublimul cunoașterii, va deveni slugarnică celor fără de valoare, atâta doar. Nu mai există criterii, se încurajează nesimțirea, în public, pe Facebook, pe toate rețelele paralele de comunicare; lumea e fericită, se bucură că asistă la grotescul prost regizat. De fapt, e parte din decadența propriei deșertăciuni din care nu înțelege nimic.

Vine vremea când înțelegi că acel laissez faire, laissez passer, lăsați să se facă, lăsați să treacă, este mai mult decât un îndemn ca faptele să meargă de la sine chiar și atunci când merg pe un drum fără de întoarcere. Ceea ce e sortit pieirii, va pieri în tăcerea noastră asurzitoare.

Nicu CIOBANU /UZPR

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *