Sorin Grecu și poezia monitorizării demonilor  

Dacă cineva nu crede că poezia, ca orice artă, poate fi purificatoare, să mediteze la ceea ce spune Sf. Augustin în De civitate Dei, despre nașterea teatrului la grecii antici, reprezentațiile dramatice având încă în secolul V a.Ch., scopul îmblânzirii zeilor, pentru a nu mai recidiva ciuma[1]. Dar, întrucât în modernitate, imediat după Moartea tragediei și, implicit, a zeilor lui Nietzsche, conflictul aflat la răscrucea dintre transcendență și imanență avea să fie redusă la sfera imanentului, iar poezia, trezind și ea conflicte în sufletul omului, avea să devină „acel ceva între mine și însumi”, cum atât de convingător spune Nichita Stănescu.

Sub imperiul obsesiei transcendentului aflat și în subconștientul omului, poetul încearcă nu o dată, să obnubileze stereotipul, căutând „arhetiputîri esențiale” în sine, prin libertatea a de a imagina lumi mai accesibile și de a căuta universalul. Dar această libertate nu e o „dmisiune de la real” și nici o „fugă de ireal”, ci este o intreprindere „revelatoare”. De aceea, „smulgerea din cotidian”, „spargerea vechilor clișee”, „reducerea lumii la absurd”[2] par a fi, la latitudinea unui „poet-caterpilar”, ca Sorin Grecu[3], adevărate pârghii de salvare. Or tocmai această tehnică a sublimării contingentului, prin scufundarea lui și prin zidirea cântecului orfic, venite dintr-o atitudine de frondă, pare a conduce în primul rând la radicale permutări în discursul liric, arhicunoscut prin cunoscutu-i „stil smuls”.

Pe cât este de arghezian în ceea ce privește plămădirea cuvântului-bici, pe atât de baudelaireană este poezia autorului Celuilalt Cluj. Povestiri adevărate, în demersul de a surprinde desacralizarea vieții. Poezia radiografiază deruta eului poetic în fața unei realități golite de sacru. O realitate pe măsura modei resetării, demnă nu de camuflarea sacrului în profan, așa cum ne-o face cunoscută Mircea Eliade, ci de reversul ei: camuflarea profanului în sacru: „se-aude-n fundal scrâșnetul unui bus/ dar și prelungi acorduri de orgă/ de la Biserica Sfântul Mihail din vecin/ la iesle copiii privesc silueta Prințului senini/ pentru ei Mântuitorul e-un imens candelabru/ în decorul untoldian bocciu și macabru/ pe care niște energii l-au compus/ special pentru orașul pustiu și învins/ unde filamentul stelelor a fost stins// iar cei din urmă îngeri ce să facă s-au dus” (Isus camuflat în țarcul din târg, p. 86). O realitate în care este modificat până și ethosul românesc: „După cele mai noi și updatate scripturi/ relatate cu dibăcie de sofisticatele guri/ ale unui ethos recent instaurat / vechiul basm a fost substanțial modificat – / (desigur pentru a fi și mai ușor de digerat)/ astfel – fără pic de milă/ câteva relicve au fost scoase din grilă:” (Povestea/ modificată genetic/ a lui Harap-Alb, p. 89). O alcătuială fără alternativă, în fața presiunii demonilor care au grijă ca salvarea sufletului uman modern să fie imposibilă, din moment ce Dumnezeu este alungat de la putere, în pofida instalării tărâmului falsei făgăduințe, iadul: „când demonii cerșesc simpatie de fapt ei atacă”(Instrumente de monitorizare a demonilor, p. 66); „imposibilitatea salvării/ constă în racordarea la stomacul digital al bestiei /mâna liberă lăsată de un Dumnezeu deturnat timpuriu / ori poate alungat între timp / chiar de noi în pustie” (Instrumente de monitorizare a demonilor, p. 66); „te furase iadul tărâmul fals al făgăduinței/ erai captiv acolo”; „răul era totuși pitit altundeva – iar piesa/ despre cunoaștere de zi și noapte/ până la urmă – o perversă capcană/ în peisajul tău de adolescent stupid”;  ”chipul bunului Dumnezeu/ pe care l-ai descoperit poate prea târziu” (Paradis în comă, p. 71). Demonizarea omenirii este tacită:  „administrați cu perversă cunoaștere de elfii/ ce-și fac de veacuri veacul în noi// suntem ca orbii ce stau toată ziua la selfie”(Libertate aproxxx, p. 77); „Doamne cum ne deturnează un fals Dumnezeu!”(Coexist cu niște viruși, p. 96).

În intenția de a empatiza cu situația precară a omului dintotdeauna, dar mai ales cu nevoia lui de salvare spirituală, eul poetic surprinde arealul orașului natal, precum Bacovia la început de secol XX, cu spital, cu morgă, cu transportul în comun, cu Untold, cu repercusiunile „sferei din sferă” de la Vatican, cu Anunnaki care continuă să dirijezedin umbră, lumea. Prin urmare, cu viața golită de sacru: „(asta în timp ce vicioși atleți ai speranței/ dărâmă în prostie caii realității de pluș/ trăiesc mulțumiți c-au pornit/ într-un simulacru de săritură)” (Îți dai singur like-uri, p. 75); „o lume minunată în care veți găsi/ numai copii Chuckie și Barbie// aparent vie/ țara plutește-n placentă – coșmar și trezie// teribilă erezie:/ demoralizații duhovnici/ s-au retras și ei între timp în pustie” (Superficial, p. 102). Realitatea este de fapt, este o continuă concretizare a terorizărilor de tot felul: „Cât de programate sunt cataclismele / ele încep cu o nevinovată glumă/ adună truismele/ neconcertate în mod expres/ spre o anumită sursă de interes/ tsunami-uri glazurate cu humă/ valurile aparent pitice/ dau senzația că nu înaintează deloc” (Așa vin cataclismele, p. 18), iar destinul omului este unul de vită dusă la abator: „prin urmare destinul nostru – de vită/ în cubicele scânteieri de pirită/ sulfura de fier ivită/ cel mai discret laborator/ unde-au fost vârâți constituenții din cor” (Sacrificiu, p.19); „mi s-a spulberat impresia avută până acum/ că ființa umană ar fi una de pământ/ fiindcă atunci m-a apucat așa un vârtej/ de parcă focul acela ar fi coborât din stele/ și-a cuprins totul”(Combustie spontană, p.23); „în schimb / răposații te salută cu familiaritate  / te aşteptau de-o moarte să treci pe-acolo/să-i vizitezi”(Absență, p. 110).

Nu lipsesc din acest inedit (Pseudo)kinegetikos al demonilor nici definițiile vieții care, pe rând, este ba o clipită: „viața – această clipită/ însuflețită/ de cereasca suflare ” (Omul-tufiș, p. 65), ba o moară a lui târța-pârța: „viața de fapt o moară învelită în țiplă / cu de toate: răcoritoare chewing gum mc`donalds/ fetița cu chibriturile andersen abuzat în pruncie / casa vrăjitoarei fraților grimm / hansel și gretel căutând semne prin pădure/ neștiind că firimiturile fuseseră demult halite / de păsări și alte animale // pe-aici – nimic altceva – moara lui târța-pârța/ proasta căzută-n poala specificului național// navigările adevărate sunt doar pentru cei / ce-au reușit într-un fel să evadeze din sistem” (Instrumente de monitorizare a demonilor, p. 66); „Viața din nou ne dă tot felul de lecții:” (”(Globalizare, p. 73). Nu în ultimul rând, în Bilete de vacanță, viața este un vehicul: „viața (un vehicul între pământ și cer)/ oare cum s-o închizi în a trupului vacanță/ ca nebuna să nu te părăsească – să iasă?”(p. 107). Absolut originală este, în arealul vieții, și definiția libertății: „libertate – rație de sare idioată/iodată/ presărată peste carnea bine fezandată/ a sufletul nostru–aliment/ celesta sursă de hrană/ a zeului păgân ominiprezent/ camuflat în corpuri fizice ca-ntr-o strană”(Libertate aproxxx, p. 77); „hora reciclării hora vaccinării și hora uitării” (Hora reciclării, p. 99); „se pregătesc pe față abatoare pentru copii (…) „iar ei (Irozii) au pornit vânătoarea Lui de la Cluj!”(Irozi căutându-l la Cluj pe noul Isus, p. 101). Practic, o astfel de libertate subtil surprinsă de poet, este toată averea pământenilor: „ai aflat/ din ce aluat/ sunt plămădiți pământenii / cum trăiesc în ei împletite suferința și crima” (Ai aflat prea târziu, p. 49); asemeni lupilor deghizați în oi/gândacii intrați de-o eternitate în noi /(mai degrabă în sufletele căpușate) /știu la perfecție să le descifreze/cu mâna ascunsă la spate/să-și primenească ADN-ul să păstreze/ proprietățile trupurilor de strigoi// apăruți în lumină ar muri instantaneu/ dacă i-ar vedea bunul Dumnezeu// petrec în trupurile oamenilor atârnați/ ca-n afumători perechile de cârnați -/ pentru ei bacanale – pentru noi suferinți/ din părinți în copii și din copii în părinți” (ibid.); „omul (aparent cea mai evoluată specie de primate)/ nu-i lăsat nici de-ar sta în cap să vină/ spre lumină/ ceva nu-i permite să se trezească/ îl ține legat cu mâinile la spate / acel ceva/cineva/ prăbușește la infinit spița omenească/ o fugărește cu-o armată de gonaci/și-i croiește numai decoruri de mucava// îi confiscă până și însușirile tribului de macaci” (Trezirea spirituală la macaci, pp.50-52); „Observ activitățile poporului meu/ pe care mi-l doresc unul cu adevărat ales/ dar cel mai ades/ cum reacționează la stimuli – din greu/ (desigur negativi fiindcă pozitivii/ au fost scoși demult de pe piață)/ și n-am ce face: hălăduiesc printre nativii/ tărâmului aproape văduvit de viață (…)// admir așadar activitățile maimuțelor pe tik-tok/ evident mai interesante și mai imprevizibile /decât ale trăitorilor noștri la un loc” (Activitățile maimuțelor, p. 54). Maimuțe moderne condamnate de o continuă suspendare: „oamenii zac suspendați într-un hău:/ trei îi controlează alți trei îi trimit într-un rai/ de care n-au avut și nici tu habar încă n-ai// e limpede – s-a dezlănțuit bătălia în cer și pe pământ!” (Globalizare, p. 73) –  în timp ce atleții speranței își văd de mofturile lor„(asta în timp ce vicioși atleți ai speranței/ dărâmă în prostie caii realității de pluș/ trăiesc mulțumiți c-au pornit/ într-un simulacru de săritură)” (Îți dai singur like-uri, p. 75); „când nimerești în fața zombificaților clipei/ c-un ultim reflex de energie vitală/ aceștia încearcă să fugă/ se uită în toate părțile/ să vadă/ cine i-a observat alături de tine//paradoxal realizezi acum altceva – (…) // avem de-a face/ cu o întoarcere în timp -/ ieșirea la suprafață a stafiilor vechi//și întinerirea ta subtilă”(Moarte subită- întinerire subtilă, p. 62).

Dar toate sunt observate, fie prin lentila fortunei labilis: „sunt cu toții înșfăcați de-un lasou/ al timpului ce niciodată nu iartă / între timp misterioasa energie te poartă/ ca-n urâtele povești/ (deși te-mpotrivești)/ printr-o poartă/ spre un loc unde holograma devine concretă/ lichidele – transformate în cretă/ trupurile – diluate prin canale/ iau forme aparent astral/ spațiul se eliberează fictiv de moarte/ iar lumile – reunite cum filele într-o carte” (Îți cauți ființa în vechi illustrate, p. 45)  „acum prin locurile zugrăvite/ pe vechi illustrate/ circulă în voie oameni noi fistichii/ zombificați în legea Domnului –// pe când după a lor – foarte vii!”; „lipsite de compasiune clipele curg”(Negustori de zdrențe și oase, p. 40), fie prin prisma celui care se vede alienat pe tărâmul apocaliptic al urbei natale: „visam (…)că mă aflu pe un tărâm apocaliptic reptilian/ aidoma celui din Londra lui Dickens”(De Paște, orașul meu și-al lui Dickens, p. 27); „noi, elitista școală a boemilor clujană” (p. 34); „miliardele de furnici ale eternelor farse/ se ospătează cu resturi de trăiri / filtrate prin terminale de suflet/ esența merge la stăpâni/ înecați aproape definitiv/ e timpul ca Dumnezeu să intre în ecuație” (Secretele murdare ale orașului, p.35); „vremuri apocaliptice cu antihriștii la vedere/ sunt obligat să scriu derutant / pentru obișnuitele lentile de contact” (Scriu cu urme întoarse ca-n communism, p. 37); „Vremurile noi au și năvălit/ cu particula lui Dumnezeu – ratată etern/ de savanții tunelului de la CERN/ orașul tău – cu istorii de sânge și groază/ așteaptă mortificat fezandat pregătit/ de către iscoadele întunecatului-Nerostit/ până și sufletul adormiților pe veci plânge / la orizont stihiile-și reglează/ de fapt își cern/ frecvențele pentru aducerea acestuia din infinit” (Before Untold/nerostitul portal/, p. 93); „întâlnirea în noaptea de Sânziene/ pe o stradă din Cluj cu reptila uriașă cu pene”(Testamentul ascuns al tatălui, p. 30);

Față-n față cu toate aceste vrăji pe care le face, clipă de clipă, democrația, ca societate a celor puternici, se află eul, luptându-se din răsputeri cu avatarurile unei lumi, veritabil anus contra naturii: „și acest ego/ (în definitiv/ doar printr-o adevărată minune/ nu s-a scurs pe canale)/ deși costeliv/ ceva ca o lumină l-a făcut/ să funcționeze/ furajat după alte reguli//să se salveze / tu erai” (Supradimensionat, p. 26); „practic ești mesagerul sosit din viitor/ cel care-ndrăznește să navigheze / însă cu-n alt gen de navă – sufletul-memoria/ pentru a le reda viețile și gloria/ să încerce de fapt să-i salveze!” (Ești chiar creatorul părinților tăi, p. 59). Văzându-se inofensiv în lupta de unul singur, cu refuzuri de tot felul: „n-ai ce face – refuzat – numai piele și os/ saluți toată lumea politicos/ carcasele trec bine rânduite/ carcasele-s sulemenite/ au personalitate/ și cultură de televizor// savant cântărite/ împinse de administrator de la spate/ drumurile-s ca-n plină zi luminate//se face intrarea în ordine la abator” (Sal(u)turi de politețe, p. 63). Văzându-se exclus de la miracole: „dar (teribilă și blestemată amnezie) afli de ei / abia după mai multe săptămâni sau chiar luni / când ți se spune că-s chiar acei/ potriviți pentru ceea ce căutai și te-ar fi putut salva/ prin rugă – dar uite că se-mpotrivește mereu cineva!// teribilul defazaj îngrozitoarea desincronizare/ a trupului cu sufletul când fără culoare/ născută moartă și interzisă la dumnezeire/ ființa ta Îi fuge Domnului din privire//cum s-ar zice – pari exclus din start de la miracole/acel cineva îți oferă permanent un alt gen de spectacole” (Pe toți sfinții și toate minunile le ratezi, p. 64), inclusiv miracolul bătătoririi propriului relief interior „să încerci noul început / (ruptura lutului din lut/ a vieții de moarte/ universuri căzute – filele de carte / ale edițiilor prost legate)” (Omul-tufiș, p. 65); „pentru precizia tragerii devii unicul turist/ al reliefului dinlăuntrul tău”(Globalizare, p. 73).

Dar ce se întâmplă cu acel ceva abstract, la fel de important ca și trupul, adică sufletul nostru? Unde se găsește și ce este el în întreagă economia liricii lui Grecu? Adresarea la persoana a II –a, demnă de 11 Elegii ale marelui Nichita, cel mult o prtinentă autoadresare, permite o obiectivare a viziunii despre suflet: „sufletul tău e un cal de steeplechase/care-și continuă naiv cursa/ în timp ce jocheul zace prăbușit pe traseu// fantomă ce habar n-are că trupul orașului/ pe care-l completai până mai ieri cu viul tău / mort e acum pentru totdeauna” (Ieșirea dintr-un oraș fără conținut, p.31); „draperia sufletului treptat se descoase/ se retrage în fața grandiosului anacolut / când apar colectorii de zdrențe și oase/ totuși nevăzuți – niște arme de distrugere în mase/ poartă în ștrafuri diverse babilonii: tinctură de Vatican/ mărgele de sticlă și incunabule nu mai vechi de un an (…) ” (Negustori de zdrențe și oase, p. 40); „nu mai existați / sunteți avatarul propriului profil din rețea” (Desăvârșitele clone din fața mea, p. 41); „cum s-ar spune/ sunteți niște holograme pe topografia sufletului meu/ mânate de-o suspectă ardoare să fiți eu/ când de fapt v-am fentat sunt altceva/ decât insul pe care aveați impresia că-l vedeți / mai răsfirat băieți//provin din altă lume”(Voi veniți după mine, p. 47); „divinitatea îți oferă un palid autograf:/ scoate din cimitir/ și unge puțin cu mir/ holograma vieților surprinse în cronograf” (Captură din cronovizorul-cronograf, p. 29).

În poezia autorului Reportejelor mele, ca de altfel în toată poezia actuală, înclusiv abaterea intenționată de la normele ortografice și ortoepice, renunțarea aproape totală, la punctuație sau chiar renunțarea la majusulă pentru scrierea numelor proprii- sunt măsuri care vin din atitudinea de frondă a eului poetic, strigând neîncetat, ca un nou Zaratustra, după ajutor, doar l-or auzi cineva. Prin urmare, cel puțin la fel de rezistentă este concepția autorului  Vânătorului de tornade. Poveşti adevărate de la morgă, despre scris: „ce naiba să mai scrii / chiar și printre rânduri/ când între timp adevărul s-a calchiat/ s-a polizat/ oamenii pleznesc de fericire/ comiți împreună cu ei sinuciderea perfectă” (Martorul martorilor, p. 32); „iluzie teribilă – dovadă că viul din noi/ fardează realitatea și toate celele/ devine ridicol când/ după ce-a sărit peste rând / ca unui lepros /îi cad (cu membre cu tot) atelele// încerci și tu cumva/să retrăiești cât mai profund/ aparența paradisiacă de rotund/ visele înțolite la început în mucava/ iar târziu în ceva mai de soi//chiar și rescrisă – viața n-o mai aduci înapoi!”(Începi să-ți rescrii poemele, p. 57); „scrierea ta-i o lamă de cuțit/ nebăgată în seamă/ urci muntele pieptiș –// ești omul-tufiș/ pământeasca lor doză de teamă!” (Omul-tufiș, p. 65); „te gândești la concluzivul poem/ pe care să-l inscripționezi într-o piatră/ departe de lucrurile lumii care gem/ și de cuvintele care latră”(Preumblare prin bibliotecă, p. 79); vei și Poezia de vis, p. 100); „fără mari certitudini tu – un tocilar/ scrijelești caietul ce va ajunge cândva carte/ spațiul imobil dintre viață și moarte”(Te-ai decis: parcurgi cărarea firavă, p. 109). Despre scris și salvare: „în orice caz / eu m-am apucat deja să-mi sap / propriul tunel/ să mă salvez cumva de monștri/ intruderii fără de număr ai noilor smârcuri/ ce-apar și ei cu fiecare clipă ce trece// fără să-i mai pun la socoteală/ pe cei ce răsar la preamărirea anuală / a Nerostitului” (Dejunul în staradă și alte măscări, p, 37); „ne-ar salva doar venirea noului Prometeu” (Ai aflat prea târziu, p. 49); „gata/ de azi schimbi placa/ începi confruntarea frontală cu energiile/ inegală desigur// e-o izbăvire să o cunoști pe asta” (Slăbiciune, p. 56); „În mod sigur va fi vai de voi/ rămân poemele stupide cu rime nefericite/ de genul – străini și goi/ iar fiecare pământean – un Kunta-Kinte/ sclavete al serialelor (americane) vechi și noi// dacă-mi retrag urgent oștirile de cuvinte/ veți rămâne cu aceiași guriști stipendiați/ așii felațiunilor din Carpați / meritocrații literelor sulemenite cu ir” (Dacă-mi retrag oștirile de cuvinte, p. 80). 

Cu toate acestea, lirica autorlui Coborârea în lumină nu este numai prejmuire și sufocare a elanului vital. Ea are și un zenit al gândirii/ simțirii, conferit de ruperea definitivă de legiunile de demoni ai lumii văzutelor și ai lumii nevăzutelor. Ai lumii adâncurilor sufletești și ai lumii depărtărilor. Conștientizarea salvării nu numai prin scris înseamnă, pentru poetul clujean, găsirea sensului: „așa că Domnul a găsit metoda potrivită/ (pe nepusă masă ițită)/ să te apropie: ți-a cadorisit suferința/ apoi într-un târziu a venit și ea credința/ cât despre rugă/ până atunci de tine complet străină/ s-a desprins dintre bâlbe tulburător de târziu/ totuși la timp să te elibereze de vină//și exact la timp să te elibereze de viu”( Traversai pustiul omenesc, p. 83) „însă acum/ lupta cu tenebrele a chiar început/ contempli deja singurul drum/ pe care ești lăsat să mergi/ atât ai putut:// înarmat cu o cruce și-un mănunchi de vergi/ iar rugăciunea părintelui – un scut!” (Boxul lui Dumnezeu, p. 58); „de-acum voi încerca regăsirea Dumnezeului drag!”(Ah ce-aș fi vrut, p. 84); „Rod al unei suferințe pământești nimic de spus/ ți-o fac medicii să te salveze – ca o vamă/ plătită prin încercările apărute în plus/ penitența treptată a sufletului nesupus//totuși – un fleac pe lângă rănile lui Iisus!” (Cu fiecare an îți apare pe trup o rană, p, 85); „dar nu te-amăgi: deși cu Imaginea în față/ prea puțini dintre cititori vor ieși din ceață/ și ce-au văzut cu ochii lor să și Creadă!”(Isus copil și Maica petrecându-l – proiecție pe-un perete de spital, p. 91); „momente de înaltă trăire/ și literatură autentică”(p.98); „încă ceva -/ lipsite de Dumnezeu – simțurile de peltea/ aflate-n derivă o iau razna pe rând și pier/ asta când (prăduitoare) înspăimântătoarea perdea/ se pregătește să dea năvală peste oameni din cer” (Ca să te salvezi dărâmi punțile, p. 103); „Dumnezeu îmi risipește vălul de fum/ din creier și priviri:/ legăturile despre care credeam că-mi aparțin/ trecut prezent viitor – amalgamatele trăiri/ cărora li se-adaugă amintiri/ nu sunt ale mele ci ale cuiva deghizat puțin / ce zace pitit în lumina – ca mierea de grea -/ familiara stea/ a trupului alcalin//la final remarc: nu mai există osebire/ între străina entitate și cea originară – a mea? /deși caut înțeles și-o menire/ energiilor ce mă consumă în neștire/ lumii care `nainte de-a mă deștepta/ teribil de mult îmi plăcea//arătarea mă tot vrea și mă vrea și mă vrea!” (Your contention is not private!, p. 58); „nevăzătorii au la degetul lor mic absolutul”(Cele mai reușite filme sunt despre orbi, p. 60). Convins că divinitatea se află până și în cea mai mică particulă a ființei omului, inconștientul[4], în care, mai nou, știința intenționează să cotrobăie manipulând, zice-se, ADN- ul uman, eul poetic, recurge, găsind sensul existenței, în supremul și letalul instrument al „monitorizării demonilor”- recuperarea măcar a unei părți din dumnezeire: „în sfârșit viața recitită la o nouă frecvență/ într-un teribil de diferit cod/ la început nu mi s-a dat vreo variantă/ am fost – pe rând – lepădat folosit devalizat/ mutilat dezenergizat la final consumat//pe ultima sută de metri / chiar și așa costeliv nu pot să nu încerc /să recuperez ceva din tine Doamne!” (Mă ajută vechile imagini de la MTV, p 61).

                                                                                           Nicolae Suciu