◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro30.05.2024

O carte scrisă
pentru mai târziu

„De, Dragii mei, eu sunt cârpaciu betrân” – mărturisea adesea cu superioară ironie nenea Iancu Caragiale, adresându-se unor mușterii. „Eu cos de dragul pingelii, nu de al cusăturii. Dacă vă place, îmi pare foarte bine, fiindcă țin la cinstea meșterească. Dacă nu, mergeți la alți meșteri mai buni să vă încalțe, că, Slavă Domnului, sunt destui. Superare nu-ncape. ”

Mulți au citit în vremea aceea spovedania literară a maestrului, dar foarte puțini i-au înțeles tâlcul. A trebuit să curgă câta apă pe Dâmbovița, până să ne dumirim cu toții ce-a vrut să spună, în acea profesiune de credință, prietenul lui Bubico și părintele lui Mitică. Al lui Iancu Zugravu, Zoe, Veta, Zița și, cu voia dumneavoastră, doamna doamnelor – Madam Parigoridi.  Mai mult, a fost nevoie să ne-o traducă, cale de tomuri întregi, Maiorescu și Gherea, Călinescu și Delavrancea, Cioculescu și Ștefan Cazimir, Eugen Todoran ori doctoralul Ștefan Munteanu. Și alții, nene Iancule, foarte mulți alții, că încă stau la rând și așteaptă să-ți deslușească slova mulțime de meșteri, de meșteșugari și mușterii.

Privită peste timp, depoziția cu pricina s-a dovedit profetică și a devenit proverbială. Ba, ca s-o spunem pe aia dreaptă, e încă foarte actuală. Și la fel de valabilă. Inclusiv, în cazul altor autori. Al crezului, al condeiului și al cărților lor. Prea puțin înțelese, ori chiar deloc, la vremea apariției lor, a trebuit să treacă ani, cincinale și decenii, până să-și primească binemeritata recunoaștere și recunoștință. Cel mai elocvent exemplu, dar și cel mai la îndemână, e Creangă. „Țărănoiul”, pentru junimiștii cu aer de boier, pretenții de lume bună  și ifose de idocați. Da, marele Creangă, cu Amintirile și Poveștile sale, a trebuit să aștepte cincizeci de ani  până să fie ceea ce este. Nu intru în detalii. Grav e că se întâmplă. Uneori, și la case mai mari.

Am făcut acest excurs introductiv, surprins oarecum de ceea ce am citit mai deunăzi în „Argumentul” cu care începe Clipe din pagini – recenta carte a doamnei Florica Ranta Cândea. Citez de la pag 9: „Da! E o poezie feminină! Probabil, (mai) modernă. Peste ani, își va găsi loc în biografia mea.” (s. n.)

„Câtă luciditate, atâta dramă” – cugeta, la vremea lui, Camil Petrescu. În cazul „Clipelor”, a se citi  – cu liber de la autoare – atâta așteptare. Dar – pentru că există întotdeauna un „dar” – zău, dacă m-aș grăbi cu așteptarea. Și asta, chiar dacă „sufletul eului liric e ascuns într-un interior greu de pătruns”. Ei, și!? Deci, nu zic ba și nu o contrazic pe doamna, dar… oare… chiar așa să fie?! Ei, bine, fiindcă tot m-ați întrebat, eu cred că dimpotrivă. De ce? Simplu. Este știut lucru că un cod sau  un cifru, o yală ori  un lacăt cu cât sunt mai sigure și mai sofisticate, cu atât mai mult  stârnesc  interes și pasiune în descifrarea, respectiv, pentru deschiderea lor. Rațiunea e valabilă și în ceea ce privește poezia. Mă refer aici doar la poezia suprarealistă, ermetică ori matematizată. În speța noastră, la poezia Clipelor din pagini. Mă refer și insist pentru că „noul stil” nu este un moft. O găselniță sau o aventură. Este o realitate. Ține de mersul poeziei. Poate, chiar de viitorul ei.

Acestea fiind zise, fie-mi îngăduit să revin la pagini și la clipe. La o citire atentă, observi – nu  se poate să nu observi – că  discursul poetic se rostește singur. Aproape de la sine. Oricum, în cuvinte puține. Simple și sobre. N-am nicio îndoială. În Clipe din pagini, până și cuvântul și-a redus sonorul. Vorbește în surdină. Adesea, pe șoptite. E un discurs ce cochetează cu tăcerea. Și asta, pentru că ea – tăcerea – este fața nevăzută a cuvântului. Vine în susținerea și în confirmarea afirmației de mai sus celebrul vers al lui Ion Pillat: „nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas”. Ce vers magnific! Ce pană de maestru!

Față de anterioarele volume, în Clipe din pagini există deosebiri de temperament și diferențe de temperatură. De această dată, poeta aspiră la echilibru. La pace și liniște interioară. Aspiră – spuneam – și tinde spre esențe. La esențe și origini. Cât despre mine, cititorul, i-au act, mă bucur și îi dau dreptate. Am și motive. E o schimbare de algoritm poetic. De fapt, din când în când, până și în poezie este nevoie de curățenie generală. Cu condiția să o faci decent, discret și delicat. Important e – după părerea mea – să se înceapă cu începutul tuturor începuturilor. Iar autoarea o face. Așa cum se cuvine. În liniștea rugăciunii. O rugăciune laică. Posibil, a trăirilor netrăite. A viselor nevisate. De aceea, sau tocmai de aceea, în Clipe din pagini, poezia devine purificare și pocăință. Oricum, un lucru e cert. Atât alchimia cuvântului, cât și geografia poetică a volumului sunt de ordin interior.

Chiar dacă declarativ „poemele nu sunt restituiri în estetic”, o rectificare poetică – și încă una de conținut – există. E una în care eul poetic meditează. Se reculege. Se refulează. Totuși, în paralel, dar pe alt plan, ascultă povața gândului frumos. A gândului cel bun. O face cu răbdare și detașare. Stăruitor și cu migală. Trăite rând pe rând, „pierdutele povești” nu se exclud, coexistă. Se completează. Sunt esența și chintesența volumului. Sunt proaspete și imaculate. Toate! Ca un ulei de primă presă. Altfel spus, e o poezie care îți cere să o trăiești poetic. Sunt poeme scurte, dar dense. După părerea mea, e o poezie în care până și eul poetic se conjugă. Cât despre eroul liric, am indicii rezonabile că are vârsta autoarei. Poate, e chiar ea! Oricum, dacă nu din toate, din majoritatea poemelor, transpare o bucurie tainică. Indefinită și imaterială. Armonică, dulce, dar fără contur. E undeva, la intersecția dintre expresie și impresie. Se vede de departe, calmul epic își spune cuvântul. Poeta trăiește clipa stelară. Gustă plăcerea amintirii, știind prea bine că dorul de trecut nu are vindecare, dar se consolează la gândul că poetul nu mânuiește, poetul mântuie cuvântul. Se consolează și se pune pe treabă. Ca în poema de la pag. 49, bunăoară: „torente de reîntoarceri/ mă cheamă să compun elegii/ campestre din cheile icoanei mele”. O cheamă, iar eul poetic răspunde: vreau „să mă pot spovedi/ la masa tăcerilor/ unde străluce vina anilor”. Răspuns definitiv! Și asta chiar dacă „poemele mele se alcătuiesc din urcușuri și scăderi” (pag.22). O  înțeleg perfect. În poezia – poezie, până și căderea e un zbor. Ba, plusând puțin, poezia câștigă chiar și atunci când pierde.

Dedicată scrisului, consecventă crezului său artistic și capabilă de frumoase surprize, Florica Ranta Cândea nu s-a dezmințit. Dimpotrivă, în grădina sa literară, plouă cu poeme. E o ploaie de vară. O ploaie pe un cer senin. Explicații există și îmi sunt la îndemână. Autoarea „Clipelor” știe că poezia este un instrument la care doar poeții știu să cânte. Mai mult, este convinsă că poetul și poezia nu pleacă niciodată în concediu. Știe și crede, iar rezultatele se văd: gânduri sau emoții, melancolii ori neliniști, solfegii și arpegii, nostalgii, pribegii și refugii. Scame de vis, ninsori neninse și o vară primăvară. Beznă până-n glezne și adevăruri ce dor. Concert nupțial și cântece necântate. Fiecare în parte și toate la un loc au devenit fie clipe din pagini, fie pagini din clipe. Totul și toate, așa cum spuneam, dar numai până la „fructul oprit”. Altfel e risc să se lase cu „ o punte ori un pod de lovituri de la unsprezece metri” (pag 118). O spun șoptit, dar mi-o confirmă cu tărie autoarea: „am să te tot scriu viața mea/ până te pleci”. Și o va scrie, dar nu oricum. Nu, pentru că „eu nu am absolvit școala/ de poet prozaic dar știu / eu voi scrie și pe iarba/ de sub ruginite clopote”.  Altădată, ca în poemul cu valoare de crez literar, cel de la pag.61, simte nevoia să se confeseze: „din trupul meu țâșnesc poeme/ unica mea sinceră tămăduire de păcat”.

Departe de a fi onirică, doamna Florica este și nu este o visătoare. Crede doar în visele nevisate. În schimb, pentru autoarea „Clipelor”, actul creator este și va rămâne o taină. E ca zăpada nouă ce mângâie pământul.

Sub aspect stilistic, fie și  la o minimă, primară și aproximativă evaluare, Clipele din pagini se remarcă și se disting printr-un limbaj nevorbit al cuvântului. Există, totuși, un susur discret în versurile lor. I-aș zice … freamăt liric. Frântă – în aparență – fraza „Clipelor” are cadențări interioare, armonic structurate. Adesea de ordin muzical. Ca în poema de la 47, din care reține atenția următorul vers: „un val de vălurite văi  coboară”. Așadar, versul viersuiește molcom și curge discret abia ca o apă adâncă și discret curgătoare. Una peste alta, recentul volum de „poezie scurtă” al doamnei Florica Ranta Cândea este o pledoarie poetică pentru a savura savoarea clipei. Pentru percepția epidermică a veșniciei sale. Aceasta este – dar numai dacă vreți – ideea pârghie a întregului volum.

Apropiindu-mă de final, închei cu o mărturisire. Scriind aceste note de lectură, intenția mea a fost doar să vă supun atenției un simplu și singur „argument”. Prin maniera în care au fost structurate, prin mesajele transmise, unele directe, altele sugerate sau numai induse, dar toate relevante și revelatorii, post modernist vorbind, Clipe din pagini este o carte scrisă pentru mai târziu.

PS: Încerc să mă explic! Ca în orice comentariu  critic, iaca, mi-am permis un pronostic. I-aș zice, de conveniență. Ca să fiu în ton cu autoarea.  Că va fi sau nu așa , că vom avea sau nu dreptate, rămână să decidă Supremul Tribunal. Așadar, să judece, să se pronunțe și să delibereze Cititorul!

 

                                                        Valeriu Ilica

Un comentariu pentru “O carte scrisă
pentru mai târziu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *