Titlul se vrea o aluzie la Dragoste în vremea holerei, romanul lui Márquez, ecranizat ulterior, dar ceea ce urmează nu este decât o suită de însemnări care puteau fi foarte bine puse şi sub o siglă de tipul „despre fragilitatea omului şi omenirii”. Contextul este, desigur, cel creat de coronavirusul botezat Covid–19, plecat, se pare, din China şi ajuns prin tot satul global cu o repeziciune care a dat frisoane întregii planete. Scriu spre finalul lunii martie, nu ştiu ce va mai fi – cu mine inclusiv!… – până la apariţia revistei, peste o lună, dar deja multe se pot spune despre cele ce ni se întâmplă. Evident, mai mult ipoteze, păreri, temeri, că suntem prea aproape de evenimente pentru a le înţelege, iar tabloul este mult prea complex, contradictoriu, dinamic, pentru a ne putea aventura prea departe.
Singurele lucruri certe sunt fragilitatea omului, ca vietate izolată („stăpânul naturii” şi „egalul zeilor”, dacă nu chiar prototipul lor, cum suna fanfaronada renascentist-iluminist-comunistă, poate fi împins sub iarbă de o combinaţie nanometrică de nucleotide, apărută nu se ştie de unde şi cum, dar care dă ocol lumii în câteva săptămâni), dar şi fragilitatea omenirii, împinsă în criză (economică, financiară, culturală, psihologică, la limită, morală şi demografică), aproape fără nicio posibilitate de apărare. Aşa cum despre fragilitatea omului se poate discuta la nesfârşit, în termeni ce pleacă de la religii (oricare, în afara celor fără Dumnezeu) şi ajung până la filosofeala de şuetă melancolică, eventual în „izolare la domiciliu”, la fel se pot dezbate vulnerabilităţile omenirii, cea de acum în primul rând, traversând parcă o criză de creştere suprapusă peste o criză de senilitate (am mai vorbit despre asta), scena fiind complicată de multele conflicte (să le zicem, mai îngăduitori, competiţii, nu conflicte?), mai ales cu substrat economic, uneori şi religios, imperial, xenofob, dar manifestate geo-politico-militar, uneori chiar ca „războaie calde”, de cele mai multe ori, mai „modern”, ca „războaie asimetrice”, neconvenţionale, informaţionale.
Şi, am ajuns la începuturi. De ce în China, de ce în Wuhan? (L-am vizitat de mai multe ori, am amici-colaboratori buni în principala universitate locală – ultima dată am fost acolo acum cinci ani…) Ipoteze, scenarii, acuzaţii, unele mai voalate, altele mai transparente. Comentatorii (TV, internet, ziare) a tot ce se poate comenta au devenit brusc specialişti în pandemii, s-au exprimat, aşa cum simţeau/ştiau că se aşteaptă de la ei. S-a dat vina pe lilieci, pe pangolin (un mic „dinozaur” arhaic-simpatic, nici nu ştiam că există), pe laboratoarele chinezeşti, pe militarii-sportivi americani prezenţi în Wuhan prin octombrie trecut… Nevoia de explicaţii, dar, în primul rând, oportunităţile şi tentaţiile luptei cinic-neproductive (imperialiste?) dintre oricare doi „parteneri” dintre SUA, China, Rusia, UE, cu actori mai mici amestecându-se printre picioarelor celor mari (neproductive, zic, la nivel global, altfel fiecare urmărindu-şi interesele proprii).
Comunicate, discursuri oficiale, experţi, politicieni, derută, perdele de fum, zgomote, diversiuni, fake news, panică – peste toate, câteva adevăruri grave: este posibil ca virusul să fie produs de om şi lansat intenţionat împotriva unui „adversar”; (1) posibil tehnic (există laboratoare care lucrează pentru diverse armate, în căutarea unor asemenea arme!) şi (2) posibil moral (laboratoarele sunt finanţate de un comanditar, care nu e un paranoic megaloman, ca în filmele-catastrofă cu care am fost de multă vreme pregătiţi pentru „apocalipsa virusologică”, ci e un stat, un guvern, eventual chiar unul „democratic”). Iar asta chiar arată că lumea a luat-o razna, că e la distanţa unei decizii grăbite sau a unei erori de un final dramatic.
Insist: nici vorbă să susţin sau să cred că vreuna dintre ipotezele legate de apariţia Covid-19 este adevărată, nu am probe pentru niciuna, spun doar că posibilităţile dinainte, dacă nu documentate verificabil, măcar total plauzibile, mă sperie prin riscul pe care-l implică (şi, chiar mai mult, prin ne-omenia oamenilor din spatele lor).
Teama mea are şi o justificare matematică, chiar dacă puţin „paralelă”: o teoremă publicată în 1981 (în plin Război Rece şi la vârf de cursă a înarmărilor) în revista Methods of Operations Research (vol. 44, pp. 507-520) de Bernard Bereanu, un matematician-probabilist român activ acum vreo jumătate de secol. Articolul are un titlu auto-explicativ, „On the probability of self-activation of the world nuclear weapons stockpile” (Asupra probabilităţii de autoactivare a arsenalului nuclear mondial), şi el a stârnit interes, a fost republicat, a avut mai multe continuări, matematice şi literare.
Pe scurt, este vorba despre următorul scenariu. Două puteri concurente, posesoare de rachete nucleare, dezvoltă nu numai rachetele, sporind continuu viteza acestora, ci şi sisteme de prevenire cât mai timpurie a posibilelor atacuri din partea adversarului. Aceste sisteme de prevenire au componente importante bazate pe informatică – programe şi suporturi hardware.
Atât programele, cât şi suportul electronic sunt vulnerabile la erori. Competiţia măreşte încontinuu viteza rachetelor şi micşorează corespunzător timpul disponibil de reacţie. Procesul acesta are două consecinţe, demonstrate formal de B. Bereanu: după o vreme, cele două sisteme rachete-alertă vor funcţiona ca un unic sistem şi, mai important, chiar dacă erorile sunt extrem de rare, la un moment dat, cu probabilitatea unu, acest sistem se va auto-activa. Este afirmaţia din titlul articolului. Apocalipsa nucleară cu probabilitate unu (fără a se prezice şi momentul catastrofei). Factori agravanţi: apropierea armelor nucleare de ţinta lor şi dependenţa crescută de calculatoare.
Autorul caută şi condiţii care să micşoreze probabilitatea de auto-activare, dar, la finalul rezumatului articolului, conchide: „Spusa cum că trebuie să ne obişnuim să trăim cu armele nucleare alături este neadevărată”… Se poate reformula în termeni de arme biologice – Covid-19 poate fi o „aplicaţie” a teoremei lui Bereanu, rescrisă pentru arme biologice!… (Iar situaţia curentă din domeniul nuclear este chiar cea din modelul matematic: rachete tot mai rapide, tot mai apropiate de ţintă, inteligenţa artificială, deci calculatoarele, eventual capabile de „învăţare”, pe cale de a lua locul decidentului uman în aprecierea necesităţii lansării unei rachete. Se sparie gândul, vorba cronicarului: un război nuclear declanşat de o eroare informatică… cu probabilitate unu…)
Revin la pandemia noastră. China, stat centralizat (mai mult imperial-confucianist decât comunist, aşa cum au aruncat repede cu cerneală pe foi unii comentatori), a rezolvat problema destul de repede şi cu relativ puţine pierderi de vieţi (recunoscute oficial…), prin măsuri drastice. Coreea de Sud, evident, la altă scară de mărime, a procedat mai flexibil, dar a fost la fel de eficientă (se spune că era pregătită, de la pandemiile anterioare). Europa cea unită s-a mişcat ezitant, ca depăşită de situaţie, abia acum pare că se dezmeticeşte, mult clamata solidaritate n-a prea funcţionat, drept care fiecare ţară şi-a reamintit prerogativele şi beneficiile suveranităţii şi a luat măsurile pe care le-a considerat potrivite (inclusiv măsuri iniţiale contraproductive, precum Olanda, imitând Marea Britanie). S-au relevat din nou valoarea graniţelor şi importanţa existenţei unui stat eficient (adică puternic). În general, globalizarea a primit o lovitură destul de serioasă (a se vedea cum statele mai cu personalitate au închis graniţele, au interzis exportul de medicamente şi echipamente, în ciuda acordurilor, contractelor, prieteniilor). Cu totul semnificativ (şi ironic), una dintre măsurile luate de UE a fost suspendarea Pactului de stabilitate, returnând aşadar o parte din suveranitate statelor membre.
Între timp, numărul victimelor creşte, şi pe continent şi în afara lui. Europa de Est e semnificativ în urma celei de Vest – o „competiţie” pe care fiecare parte ar vrea s-o piardă… Deocamdată, e relativ „linişte” în Africa (vara o fi explicaţia?), dar este posibil să fie liniştea dinaintea furtunii.
Cum va fi de Paşte? Cum vom intra în vară? Cum se va reporni lumea? Teribilă constatarea că „virusul a oprit lumea”. Nu total exactă afirmaţia, dar spunând în câteva cuvinte cât de fragilă este omenirea… Cea de acum, pentru că sunt toate şansele ca cea de după pandemie (noul 11 septembrie?) să fie altfel, resetată – să sperăm, mai înţeleaptă-umană-modestă-raţională…
Şi România va fi altfel, măcar pentru că va avea cu unul sau două milioane de locuitori în plus. Care au văzut cum e lumea, dar au văzut şi cum e să fii emigrant.
Memorabil-patetică imagine: câteva mii de români blocaţi în graniţa austro-ungară, scandând în cor Vrem acasă!… Săraca inimă a desţăratului, săracul suflet al celui depărtat de baştină…